Deşi conceptele de „tradiţie”, „canon”, „elită” şi „cultură înaltă” sunt asaltate şi din ce în ce mai slăbite (contaminate, deturnate sau manipulate ideologic) de pe varii poziţii neomarxiste sau postmoderne – în genere, există intelectuali care-şi asumă, în continuare, proiectarea de „metapovestiri” (cu termenul lui Lyotard). Roger Scruton face parte din această categorie, propunând în lucrarea Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi, printr-o abordare conservatoare, o naraţiune esenţialistă despre modernitate. Cartea a apărut într-o primă ediţia la Humanitas în 2011, pentru a fi reluată în colecţia „12 cărţi despre lumea în care trăim”, coordonată de Gabriel Liiceanu, adică între acele „titluri care răspund obligaţiei morale de a înţelege lumea curăţind în prealabil mintea care judecă de prejudecăţile ei, dar deopotrivă de patimile sufletului şi de trufiile eului”, cum ni se spune pe coperta a IV-a. Această „listă” canonică a apărut pentru că editorul vrea să împărtăşim „iluzia că am putea alcătui, cu vremea, în astfel de miniserii, o bibliotecă ideală care ne-ar putea scuti (sau vindeca) de rătăciri, fantasme şi prostie”. Or, exact pentru un astfel de scop, Roger Scruton face recurs la modernitate şi la valorile culturii înalte, în diacronie şi sincronie.

Autorul recunoaşte, încă din prima frază a „Prefeţei”, caracterul apologetic al demersului, care „e o teorie a culturii moderne şi o apărare a culturii în forma sa înaltă şi critică” (p. 5), la care a ajuns printr-o metodă „arheologică”, ce consistă în „explorarea straturilor moderne, unele foarte vechi şi geologice, altele mai recent depuse şi încă în fierbere” (p. 15). Prima dintre plăcile tectonice, care prin mişcările sale a demarat modernitatea, a fost Iluminismul, ameninţând umanitatea cu raţiunea şi laicizarea totală, ceea ce a dus la resemantizarea relaţiilor dintre artă şi religie, înlocuind, însă numai în parte, „sacralitatea” cu „universalitatea”. În acest sens, în capitolul numit „Cultură şi cult”, titlu foarte sugestiv pentru principala teză a cărţii, Roger Scruton afirmă: „Prin artă şi literatură se petrece o reîntregire, o reintegrare a sinelui în comunitatea de care aparţine. Şi poate că asta oferă în continuare, într-o formă intensificată şi imaginativă, viziunea etică pe care religia ne-o punea la îndemână” (p. 31). Tradiţiile artelor oferă, în această ordine de idei, mai mult decât „colecţii” de opere ce ilustrează principii, viziuni şi convenţii specifice domeniilor în care se dezvoltă, „revelează” valori şi creează condiţiile pentru „o meditaţie asupra experienţei omeneşti şi o încercare de a construi o concepţie împărtăşită despre ce este demn de preocuparea noastră” (p. 66).

Teza originii iluministe a modernităţii estetice explică originalitatea ca apanaj al individului autonom, ieşit din „minorat”, raţional inclusiv în educarea gustului. Nu explică însă înlocuirea unei gândiri subsumate sacrului printr-una, analogă, circumscrisă artei, cea de-a doua crescând, după cum ne e sugerat, în mod organic din prima şi preluându-i funcţiile la nivelul comunităţii şi comuniunii: „O operă este originală în măsura în care se originează în creatorul ei. Ea ne arată lumea din perspectiva lui, ne atrage în sfere ce nu sunt ale noastre şi ne permite să exersăm posibilităţile de a simţi pe care se întemeiază o societate ideală – o comunitate a simpatiei” (p. 67). De aici şi sentimentul că, de fapt, arta îşi acceptă chipul iluminist în măsura în care poate să-l „privească estetic” (cel de-al treilea capitol numindu-se chiar „Privirea estetică). În modernitate, omul va fi prins între năzuinţele iluministe şi pornirile romantice, pradă unei dialectici a cărei sinteză e inepuizabilă, în calitatea sa de expresie a eliberării de constrângeri şi convenţii şi, deopotrivă, de formula dinamică a tradiţiei.

În Iluminism începe, practic, dezrădăcinarea religioasă a individului şi înrădăcinarea sa prin cultura înaltă, autonomă şi suficientă, dar şi ireversibilă: „Descoperim că Iluminismul face parte din noi. Că aparţine mai curând arheologiei conştiinţei moderne decât preistoriei sale. (...)// Aceste conflicte din interiorul culturii iluministe fac parte din moştenirea pe care ne-a lăsat-o. Şi noi suntem individualişti, şi noi credem în dreptul suveran la libertate umană, trăind ca nişte străini într-o societate de străini. Şi noi suntem asaltaţi de acele vechi şi de neşters năzuinţe după altceva – după întoarcerea acasă, în adevărata comunitate. Tema întoarcerii acasă se află la rădăcina romantismului german, îşi găseşte cea mai înaltă expresie în poezia lui Hölderlin şi domină puterea politică în tradiţia germană – atât evanghelismul revoluţionar al lui Marx, cu promisiunea unui «comunism deplin» în care omul va fi «restituit sieşi», cât şi naţionalismul reacţionar al lui Fichte şi Gierke, pentru care Volk şi Volksgeist (spiritul poporului) erau cele dintâi ţeluri ale speranţei noastre. Dar dacă e ceva de învăţat din mişcările create de aceşti gânditori ar fi că nu există întoarcere, că trebuie să ne trăim condiţia iluminată şi să îndurăm tensiunea lăuntrică la care aceasta din urmă ne condamnă. Tocmai în termenii acestei tensiuni, cred, ar trebui să înţelegem splendorile şi mizeriile culturii moderne” (pp. 46-47). Mai trebuie spus că, practic, „dezumanizarea artei”, prin care se va defini, aparent fatalist, arta modernă la începutul secolului al XX-lea, a reprezentat fie o nostalgie a „pierderii” rădăcinilor sacre, fie dorinţa unui nou salt ontologic, fie acceptarea participării la artă ca experienţă a alterităţii.

Cartea este, deopotrivă, o pledoarie pentru învăţământul umanist, pentru legitimarea umanioarelor ca discipline care evaluează, gestionează şi mediază expresiile prin care se înfăţişează valorile. În operele canonice se întâlneşte valoarea, iar prin astfel de opere se configurează tradiţia în momentul actului pedagogic, adică se plăsmuieşte actualitatea în chip estetic, o actualitate a intelectualului – produs special al Iluminismului, condiţie optimă pentru trăirea întru cultura înaltă. Roger Scruton devine aproape la fel de sumbru ca Oswald Spengler, cu al său Declin al Occidentului, în momentul în care analizează aporiile avangardei, modernismului şi postmodernismului, ofensiva culturii populare şi deconstruirea din aproape în aproape a idealurilor culturii înalte, în baza elitismului său universitar (lansat de Wilhelm von Humboldt şi susţinut de Mathew Arnold). Defensiva autorului ia forme patetice, însă, ca şi când s-ar feri ca de un păcat capital, el nu deznădăjduieşte, considerând că, odată ce-a avut experienţa culturii înalte, individul se poate întoarce oricând spre această condiţie, cu promisiunile şi proiectele sale. Roger Scruton, care-şi caută – în rândul cititorilor – oamenii inteligenţi prin depoziţia sa, după cum avertizează în titlul cărţii, consideră „studiile culturale” un atentat la adresa spiritului învăţământului umanist universitar. Or marele declic al iluminării are loc în secolul al XVIII-lea, moment în care „esteticul a început să înlocuiască religiosul ca principal filon al educaţiei”, iar „arta şi literatura au încetat să fie modalităţi de recreere şi au devenit studii, închinate, aşa cum şi divinitatea fusese închinată, instruirii şi rafinării sufletului” (p. 48). Produsele sale devin nu obiecte de studiu, ci practici, metode de cunoaştere, invocând ca argumente că în 1751 Adam Smith includea Les Belles Lettres (umanioarele) în prelegerile sale ca profesor de logică şi că, în 1762, o Catedră de Retorică şi Belles Lettres era înfiinţată de regele Angliei la Edinburgh, primul care a ocupat-o fiind Hugh Blair. Aşadar, prin artă şi estetică, omul iluminist iese din „minorat” fără ca înstrăinarea de celălalt să-i fie fatală, ne spune Scruton, care găseşte în cultura înaltă atât locul întâlnirii cu semenul, cât şi dimensiunea în care se construieşte sensul şi scopul. Că reîntoarcerea la căutarea poziţiilor tari ale cunoaşterii e o necesitate reîncepe să devină evident, însă, cred că atitudinea şi specificul demonstraţiilor şi revendicărilor conservatoriste vor fi insuficiente, atât timp cât principalul argument e rădăcina comună a religiei şi culturii înalte.