Ne aflăm în faţa unei pledoarii pentru romanul de artă, să-i spun, scris în manieră estetizantă, în cheie barocă, Diana Adamek fiind, între altele, autoarea volumului Ochiul de linx. Barocul şi revenirile sale (1997). Aşadar, cunoaşte şi, deopotrivă, practică din interior barocul, prin care în Dulcea poveste a tristului elefant surprinde şi reconstituie reverii ale istoriei, bucle şi zorzoane ale destinului, falduri ale timpului, muchii şi reflecţii ale călătorului, feţe şi suprafeţe ale unor Europe suprapuse, expresii (cu accente fabuloase) ale enciclopedismului. Concentrează totul în soarta unui personaj excepţional, Rudolf – alintat Roro, jumătate om, jumătate coborât din Cartea fiinţelor imaginare a lui Borges, personaj cu rădăcini în îndepărtata şi magica Transilvanie. Construieşte atmosfera din ameţitoare liste de mirodenii, mâncăruri, dulciuri, culori, ierburi, obiecte – de multe ori fantastice –, o faună întocmită parcă din Naturalis historia a lui Plinius. Toarnă acest enciclopedism, mai exact imaginarele Renaşterii – încă bântuite de filoane medievale, în forme literare dintre cele mai alese, cu inspiraţie şi, simultan, dexteritate postmodernistă. Mai mult, romanciera descrie cum individul, mai ales personajul său jumătate om-jumătate elefant, concurează prin artă barocul naturii.

Structura e, într-adevăr, cea a unui Bildungsroman, începând cu călătoria întreprinsă de negustorul Amadeus în Transilvania, unde se va căsători cu Amanda, din neam de cneji, pe care o va duce în Bretania sa natală. Pe acest drum, femeia are primele crize de melancolie, boală pe care nici ea, nici apropiaţii săi nu vor şti să o trateze sau să o îmblânzească. O va bântui până la capăt imaginea unui elefant, care, istoric, era trimis în dar de regele Dom Joăo al III-lea de la Lisabona împăratului Austriei, la Viena, în 1551: „Noapte bună, răspunde soţia, cu gândul la altceva. Un convoi, dar, cu un elefant adevărat în frunte, sub steme şi flamuri, şi un păun rotitor care tot zboară deasupra şi ţipă, asta visează ea şi asta îşi aminteşte când se trezeşte în cămaşa udă de transpiraţia spaimei”. Păunul va fi, de fapt, figura heraldică centrală în multe dintre episoadele cărţii. Amanda va întâlni elefantul în localitatea natală a soţului său, unde se stabilesc, când circul poposeşte, aşadar, în Camaret-Sur-Mer, animalul lovind-o cu trompa peste pântecul său de gravidă. Roro se va naşte sub acest semn, ocrotit fiind în copilărie mai ales de unchiul său Féliz şi de Dumitru, ajutorul trimis pentru Amanda din meleagurile Transilvaniei. De la cel dintâi va deprinde tainele patiseriei, de la cel de-al doilea scrisul, şi împreună vor merge în prima sa călătorie, spre Viena, după ce ambii părinţi îl părăsesc. Ramificaţiile narative sunt, se subînţelege, mai amplu şi incitant dezvoltate, conturând un tablou mult mai complex decât poate să sugereze o succintă descriere.

Roro va purta, fizic, semnele monstruosului, pielea încreţindu-i-se şi înăsprindu-se ca cea a unui elefant, pe faţă apărându-i negi, mai ales în jurul nasului, care prinde forma unei trompe. Picioarele îngroşate şi scurte îl vor transforma şi stigmatiza complet. Însă dezleagă de foarte tânăr secretele patiseriei, concurând prin formele sale de zahăr nu numai natura, ci şi Creatorul, trecând adesea drept vrăjitor. Figurinele sale se însufleţesc propriu-zis la impactul cu lumina, în câteva episoade absolut memorabile. Stăpâneşte nu numai ingredientele şi formele, ci şi tainele focului, întocmai ca un alchimist, care scoate din Athanorul său bucate ce-l vor duce la curtea împăratului, unde se va lega printr-o autentică prietenie de Rudolf, băiatului lui Maximilian al II-lea, iar de Anna printr-o tulburătoare relaţie interzisă. Cucereşte atât prin darul său de a crea praline şi pandişpane, torturi şi forme pur estetice din zahăr, tulburătoare şi din sfera fantasticului, cât şi prin capacităţile sale de povestitor.

Alături de tizul său Rudolf, Roro va cunoaşte o altfel de Vienă, cu al său Kunstkammer, încăperi de la Palat care ascund comori aduse de peste tot, cu grădinile care duc într-un deşert ce la va aparţine şi îi va atrage, loc pe care nu-l pot percepe decât ei doi împreună cu Ana. În Kunstkammer va vedea un „corn de licornă”, pentru ca mai târziu să creeze din zaharurile sale o astfel de fiinţă imaginară, cadou pentru prietenul său: „Trupul închipuit răsare încet, formele sunt însă clare, iar lumina traversează, liberă şi risipitoare, toată alcătuirea. Roro se retrage din când în când, un pas mai în spate, ca să privească şi să înţeleagă cum vor curge mai apoi liniile, apoi revine şi dalta iar izbeşte. Încă nu e ceea ce aşteaptă, dar ceva în gheaţa de zahăr s-a trezit şi suflul pe care îl transmite e fierbinte. (...) un animal nemaivăzut, cu corpul ca un vid imens, strălucitor însă, un nod gol întretăiat de scântei, raze şi luciri fantomatice. Şi totul, sub lumina intensă a soarelui de august, îşi creşte puterea şi fervoarea, licorna pare acum vie, un neastâmpăr trece prin trupul ei gol şi îi aprinde în reflexe înmulţite cornul din frunte, un pas doar să facă şi ar putea stăpâni tot regatul, nu asta doreşte ea, ci altceva, ce numai tristeţea, imensă şi covârşitoare, din ochii ei pustii ştie”. Dar astfel de lucrări îl aduc în mai multe rânduri în pragul dispariţiei, autoarea sugerând că alchimistul a încălcat grav legile naturii, iar „operele” sale, fatalmente efemere, se distrug sub greutatea propriului miracol.

Naraţiunea pare, în câteva episoade, palimpsestul peste care se aşază tablourile lui Giuseppe Arcimboldo, personaj de care Roro se apropie, locuind împreună o vreme, timp în care legendarul artist va picta poveştile şi visele alchimistului-patiser. Este un alt joc de perspective pe care autoarea îl instrumentează cu subtilitate: „(...) Roro nu trebuie să întrebe, a înţeles că tabloul cu care îl ispiteşte pictorul e Iarna şi că în el, înnodat printre rădăcini, cruste şi coji uscate, îşi va vedea chipul. E prima pânză despre care te aud spunând că e gata, Da, este, Dar ai lucrat la ea nici cât ţine un anotimp, Da, pentru că Iarna asta arde, aşa mi-ai spus când ai fugit speriat, că eşti legat de cuptoare şi flăcări, Printr-o Poartă roşie am intrat în Viena, Vei ieşi din ea printr-una de rădăcini încurcate, De unde ştii asta şi de ce crezi că voi pleca? Fiindcă nu poţi sta într-un loc, la fel ca mama ta şi ca elefanţii pe care ea i-a visat, Ai pictat un elefant? tresare Roro, Nu, râde din nou Arcimboldo, doar un copac, un trunchi ars, pare îngheţat, dar crengile şi nodurile lui sunt vii şi se întind în toate părţile ca şi când ar căuta ceva, Ce? Ce altceva decât un alt loc, un nou drum?”. Pasajul sintetizează exemplar destinul acestui vrăjitor al zahărului.

Întregul roman poate fi citit ca o metaforă a artei în genere. Formele sublime care ies din mâinile grotescului personaj fie sunt consumate efectiv de inşi anonimi pe care în multe rânduri îi sperie, fie contemplate de cei câţiva care vibrează la astfel de plăsmuiri atinse de un soi de divinitate, fie sunt nimicite de o intervenţie a naturii sau, cum e cazul licornei, de Rudolf. Unul dintre episoadele comprimate de aşa natură încât să-l pot cita complet se află într-o scrisoare a Annei către fratele său Rudolf, povestindu-i de darul oferit de Roro cu ocazia banchetului de logodnă al prinţesei: „Roro n-a venit nici de această dată, doar şi-a trimis darul, un păun uriaş de zahăr, atât de strălucitor, că părea mai curând din rubin, fildeş, ametist, perle şi smarald. Şi cu toţii am trăit câteva clipe de spaimă că va lua foc. Dar nu s-a întâmplat asta, ci altceva, la fel de minunat: la miezul nopţii, când Filip al II-lea mi-a dăruit inelul, păunul de zahăr a ţipat. O singură dată, dar atât de adânc, încât candelabrele s-au legănat, mişcarea le-a stins flacăra şi în marea sală a balului s-a aşternut întunericul. Numai coada colorată strălucea, la fel ca şi corpul licornei. Şi tot atunci, ca răspunzând unei porunci, toate păsările din grădină s-au trezit şi au prins glas, înmulţind ţipătul dintâi şi desfăcându-l în răspunsuri ascuţite şi prelungi, care au trecut, ecou din ecou, prin toate casele, hanurile şi străzile Vienei”.

Romanul însuşi e, prin paleta sa de poveşti, prin bifurcaţiile narative şi imaginare, asemenea unei cozi de păun, precum cea ieşită din mâinile patiserului. Autoarea distribuie luminile şi umbrele cu măiestrie, iar fluxul narativ te ţine în poveste de-a dreptul cu sufletul la gură. Diana Adamek este foarte generoasă cu bucatele estetice, atingând note de un sublim de care literatura, română în principal, se fereşte dintr-o eroare de optică, dintr-un temei „realist” (sau pur şi simplu din lipsă de talent) care mai mult inhibă decât dezleagă limba romancierilor. Dulcea poveste a tristului elefant este o splendidă carte a literaturii române postdecembriste, care întăreşte încrederea în natura literaturii.