A devenit aproape o banalitate să constaţi pătrunderea literaturii în realităţile cotidiene, cu răsturnarea clasicului raport al mimesisului, săvârşită de Cervantes şi rafinată în timp de atâţia şi atâţia scriitori, mai mult sau mai puţin miraţi că realitatea imită literatura cel puţin în aceeaşi măsură în care s-a crezut opusul. Reluarea, transcrierea şi semnificarea acestui fenomen oferă, când e asumată şi regizată de unii poeţi după codurile epocii lor, fascinante jocuri intelectualo-estetice. Între altele, literatura a fost şi este şi un joc social, pe fondul negocierii identităţii.

În acest sens îşi reconstituie şi Lucian Vasiliu Codul numeric personal, titlu dat celui mai recent volum publicat, cartografiindu-şi realitatea aproape exclusiv în funcţie de memoria sa culturală. Prin Declaraţia de avere, poetul începe recunoaşterea rutelor livreşti, fixate în câteva chipuri care se vor reflecta în eul în devenire pe care ni-l propune ca plimbăreţ cu aparatul de fotografiat prin istoria literaturii: „Basca mi-a fost dăruită în copilărie/ de prozatorul John Steinbeck// (...) Coiful de carton/ datează din perioada în care jucam rolul lui Don Quijote/ pe scena şcolii// Caftanul l-am primit premiu literar la Tecuci/ este replica celui purtat de poetul-logofăt Conachi, pe când se pregătea să candideze la tronul Moldovei// (...) Boneta este moştenire de la medicul-scriitor/ Vasile Voiculescu/ din vremea când slujea la Spitalul militar din Bârlad”. În ultima secvenţă, evocarea, marcată de trauma comunistă, se transformă într-o subtilă şi comprehensivă judecată: „Fesul lui Ion Luca Alui Caragiale a fost achiziţionat/ la o licitaţie publică, după căderea Zidului din Berlin// Jobenul mi-a fost dăruit de Matei Vişniec/ la plecarea lui definitivă din ţară –/ locuia la demisol,/ pe strada Galaţi din capitală// Cuşma lui Moş Coţcariul/ a fost purtată un timp de patafizicianul Luca// descrierea colecţiei va continua/ după o pauză de cafea armenească” (Declaraţie de avere: colecţia de chipuri). Plasamentul său vine, aşadar, în urma unei incursiuni exegetice în toată puterea cuvântului în miezul literaturii.

Geografia, oricât de mult umplută cu literatură, naşte tensiunea spaţiului prins între Occident şi Orient, tensiunea balcanicului. Vasiliu poartă basca de la John Steinbeck, e cu gândul la misterioasa Emily Elizabeth Dickinson, nu poate să uite că s-a născut în aceeaşi zi cu Iuliu Maniu şi Elvis Presley, dar lucrează la „Dicţionarul româno-turc... încă de la Căderea Constantinopolului”, se dedă la un „bairam lingvistic” cu poetul turc Mustafa Köz, îl apasă grelele vecinătăţi din Est. De aici nevoia ca punctele fixe pe harta sa să fie scriitorii, denumind drumurile, fizice şi/ sau simbolice, cu numele acestora, din spirit de camaraderie şi, deopotrivă, din încercarea de a-şi accepta condiţia de scriitor. Îşi caută CNP-ul literar la Expoziţia cu maşini de scris: „În casa memorială «George Bacovia» mă visez...// Împreună cu muzeograful ovidiugenarian,/ la ochelarii adolescentelor visez citind din aforismele lui Emil Cioran// Mă priveşte melancolică/ Maşina de scris/ expusă într-o laterală a salonului,/ neînscrisă la poliţie,/ fără buletin de identitate/ fără amprentă,/ fără alte date de identificare// Ne interoghează umil:// – Unde este întunecatul April?/ unde este poetul-actor Emil Botta/ să ne rostească/ regal/ bacovianul Cod Numeric Personal?”. În unele poeme, cum sunt Măr de Sfântul Ilie, Meteo. Trenul «Eminescu» sau Şcoala Ardeleană, îşi ia rolul de reporter care umblă prin oraşele pe care nu le recunoaşte decât prin prisma literaturii: „Plecasem pe jos din Gara de Nord/ spre Biserica Armenească.../ La plus 33 grade Celsius./ Cu olimpianul amic Iohannis Holbanibus./ Îi prezentam, peripatetic,/ în chip de muzeograf improvizat/ sublima noastră Capitală...// (...) În apropiere, pe strada Transilvaniei numărul 56/ au locuit odinioară/ prietenii civici/ Ana Blandiana şi Romulus Rusan/ În preajma Amzei/ este Biserica de unde l-am condus/ spre cimitirul Bellu/ pe Laurenţiu Ulici” etc.

Pentru cititorii(-îndrăgostiţi) de literatură, simpla enumerare a unor nume de scriitori are o rezonanţă extraordinară, or Lucian Vasiliu nu numai că mizează pe acest efect, dar îl şi amplifică, pentru ca apoi să-l canalizeze spre construirea (reconstituirea) unor puncte ale identităţii culturale. Reprezentativ este în acest sens poemul Ceaţă la Cernăuţi: „Mânia ce-aprinse crivăţul/ Aseară s-a stins ca o blondă silabă pe strada Rusia.../ Nordul a făcut dragoste cu Sudul în parohia Asachi./ Obştea Valahă a Liricilor/ Ludică vizitatoare a urbei lui Paul Celan –/ Eminescianiza/ Serafic în spaţiul Catedralei./ Contemporană cu Lepturariul lui Aron Pumnul, precum/ Urmă a norilor orbi// Este, exultă, există gardul copilăriei lui Fundoianu”. Lucian Vasiliu nu întocmeşte pomelnice cu aceste nume, metodă care poate genera şi ea farmec poetic, ci-i pune pe purtătorii lor la lucru, face ca prin locuirile pe care le invocă să recupereze anumite spaţii, fără alunecări extremist-etnocentriste, spaţii cum este Cernăuţiul.

Aşadar, marea miză a volumului lui Lucian Vasiliu e, fapt nu puţin riscant, să ilustreze şi să încerce, practic, puterea literaturii în configurarea identităţilor culturale. Însă hărţile sale nu au nicio clipă un caracter definitiv sau normativ, nu se transformă în butade ideologice, sunt puternic personalizate, iar solemnitatea este dublată de (auto-)autoironie, în doze potrivite în marea majoritate a cazurilor. Un poem de o asemenea (auto-)ironie este Legitimaţia Schengen, în care e discutat ludic criteriul optzecismului, cu o înţepătură la adresa discursului generaţionist întreţinut de istoria literară: „Scriu pe spatele biletului de tren/ Bucureşti – Iaşi – Chişinău – Cernăuţi – Cluj/ Timişoara – Craiova – Constanţa – Balcic:// Optzecist/ poate însemna să ai 1,80 înălţime/ să tragi optzeci de clopote pentru a alunga seceta// Să fii vecin cu Bojdeuca «Ion Creangă» –/ optzecist al secolului XIX// Să visezi 80 de fantome/ în penumbra castelului Bran// Să aprinzi 80 de lumânări/ în Cimitirul Vesel din Săpânţa// Să tragi 80 de gloanţe oarbe/ în noaptea de An Nou/ în centrul localităţii Deveselu// Să sapi 80 de fântâni/ În deşertul Gobi// Să faci 80 de genoflexiuni/ în numele optzecismului de pretutindeni”. Lucian Vasiliu face, iată, poezie şi din atitudinea faţă de literatură, denunţând puţinătatea de sens a unor astfel de concepte. Cu toate astea, luciditatea poeziei sale şi astfel de raportări îl înscriu în atitudinea optzecistă.

Figurile recurente în imaginarul său, care acoperă o întreagă reţea livrescă, sunt Conachi, Pogor, Ursachi, Matei Vişniec, Ioan Holban (alintat şi olimpianul Iohannis Holbanibus) etc. Un loc aparte îl are însă Creangă, căruia îi închină spre finalul cărţii, chiar înainte de cel din urmă Autoportret, un amplu poem, o întâlnire în oniric, în „grădina junimistului Pogor”, loc ce apare ca un centru în geografia simbolică a volumului: „Domne,/ nu sunt viclean/ Vreau să uneşti cetăţile Brăila şi Galaţi/ într-un nume, BRAGAL/ – Bra, de la Brăila,/ – Gal, de la Galaţi./ Să facem o urbe europeană pe Dunăre,/ pe ambele maluri/ Ne-am apropia de vecinii danubieni,/ de bulgari, macedoneni/ de muntele Ararat// IV. – Consemnează, ţi-am spus/ zise Domnul, în chip de Ion Creangă/ (parcă vorbea în limba ceangă)// (...) Doamne,/ eşti chiar Ion Creangă, învăţătorul?/ M-ai pus să consemnez toate aceste/ în timp ce mâţele Bojdeucii/ se preling prin nocturnele ferestre/ ionizându-mă, agreste?” (Vis cu junimistul Ion Creangă. La CENTENAR).

Lucian Vasiliu scrie din postura unui mare îndrăgostit de poezie, cu o memorie literară care-l copleşeşte, îi filtrează realitatea, locuirea, identitatea. Cod numeric personal este un volum de poezie pentru cititorii de cursă lungă, mai ales pentru cei mai rafinaţi dintre ei, care-şi construiesc lumea şi pe pilonii literaturii, care-şi visează autorii preferaţi. Lucian Vasiliu întoarce literaturii câte ceva din ce i-a dat literatura, cu dobânda potrivită, am zice, la cursul actual al pieţei.