Subtitlul celei mai recente cărţi a Ioanei Pârvulescu, Cum se roagă scriitorii şi personajele lor, sugerează, la prima vedere, o abordare dinspre critica tematistă. Însă este numai o aparenţă, pentru că, de fapt, nu se înscrie prin niciun aspect în bibliografia neotematismului, preponderent riguros-fadă, din cercetările academice de pe la noi, dar şi de aiurea. Ea însăşi cadru universitar, Ioana Pârvulescu se distinge ca unul dintre cei mai seducători eseişti români contemporani, cu o scriitură elegantă şi, deopotrivă, comprehensivă, prin care pătrunde în acea parte a intimităţii literaturii ce le este accesibilă numai posesorilor de „discurs îndrăgostit”, coroborat, necesarmente, cu forţă şi alonjă exegetică. Asta nu înseamnă că lucrările sale au o mai mică însemnătate/ pondere „ştiinţifică”. În fond, demersurile din Întoarcerea în Bucureştiul interbelic (2003) şi din În intimitatea secolului 19 (2005), precum şi cel din cartea care face obiectul acestei cronici au la bază principiile şi metodele istoriei sociale şi ale ramurilor acesteia, istoria mentalităţilor, istoria ideilor şi istoria intelectualilor.

Dialoguri secrete este, înainte de toate, o carte deschisă, în sensul că declanşează dorinţa cititorului de a-şi căuta şi încărca de sens propriile exemple de rugăciuni din opera scriitorilor preferaţi, că oferă un punct de sprijin pentru interpretare, un model de lectură şi un vector al literaturii. Parcurgând-o, am aşteptat cu nelinişte, de pildă, un capitol despre rugăciunile adolescentului Titu Maiorescu, din jurnal sau din corespondenţă, de-a dreptul cutremurătoare, sau despre cele din scrierile lui Nietzsche, Blaga sau Sorescu. Ierarhiile nu-şi au locul, aici. Absenţa acestora a iniţiat rememorarea, urmată de recitirea fragmentelor aşteptate pornind de la pasajele analoage celor utilizate de Ioana Pârvulescu. Astfel, cartea reuşeşte ceea ce tot mai puţin istoria şi critica literară reuşesc, să trezească o poftă fizică de recitire.

În „Precizare”, exegeta mărturiseşte că ideea cărţii i-a venit citind un roman tradus din spaniolă, în care „naratorul se întreba cum ar fi să auzim toate mărunţişurile pentru care se roagă oamenii fie şi numai într-o singură oră, în biserică”. Pentru actuala „pseudoantologie”, cum îşi numeşte autoarea lista de citate pe care îşi construieşte comentariile, motivele nu sunt niciodată insignifiante în economia operei. Fără să propună efectiv vreo tipologie, se disting, la o privire mai atentă, rugăciunile-intrigă (mai ales în antichitate), rugăciunile-punct culminant (Goethe), rugăciunile-deznodământ sau, schimbând criteriul, rugăciunile etice, rugăciunile imorale sau, în alte ordini de idei, rugăciunile din speranţă, cele din disperare, cele pentru sine sau pentru celălalt (exemplificate aici prin Socrate, esenţiale mai târziu pentru creştinism), cele asumate pentru însemnătatea lor spirituală sau cele inserate livresc, din raţiuni de compoziţie etc.

Cu erudiţie şi o viziune de ansamblu specifică umaniştilor, Ioana Pârvulescu surprinde cum marile schimbări de paradigmă se reflectă în mutaţiile petrecute în „arheologia” rugăciunii: „În epopeea lui Vergiliu nu se rostesc atât de multe rugăciuni ca la Homer. Dar ele se îndreaptă spre aceiaşi zei ai vechilor greci, ascunşi sub nume şi veşminte romane”. De la rugăciunile din Eneida, „mai era puţin până la momentul în care omul avea să-i facă pe zei să dispară din cerul lor şi din pădurea sau de pe ogorul lor”, dar: „Rugăciunile nu dispăreau. Îşi schimbau doar destinatarii. În locul zeilor este Unul, Dumnezeu, care intră, controversat şi singur, în lumea încă plină de patimi olimpiene. Şi pentru că omul se obişnuise cu mai mulţi ocrotitori masculini şi feminini deopotrivă, cu responsabilităţi bine repartizate, au început să apară unul câte unul, sfinţii şi sfintele. Dar zeii şi zeiţele se amestecă în continuare, timp de sute de ani, în literatură. Mult mai târziu, în poezia modernă, cererea de «semne şi minuni» rămâne zadarnică, iar cerul pustiu. Eroii antici aveau încă norocul să fie călăuziţi pas cu pas şi să înţeleagă semnele. Omul modern rătăceşte neajutorat, fără rost şi fără repere”. Desacralizarea n-a fost însă totală şi ireversibilă, fapt pe care îl dovedeşte inclusiv cartea de faţă, supravieţuind, sub diverse camuflaje, şi în literatură. Un alt punct nodal îl reprezintă eseul despre „Rugăciunile rivale” ale lui Coresi, distincţia dintre rugăciunea „fariseului”, urmărit de păcatul trufiei, şi cea a „vameşului”, reprezentat aici de Levi-Matei, care se salvează prin smerenie, fără a putea, totuşi, să-şi salveze tagma, să acorde categoriei (de vameşi) în limbajul cotidian un sens pozitiv.

Fără să fie vreodată doar pretext, tema rugăciunii îi oferă Ioanei Pârvulescu prilejul şi şansa unor incursiuni hermeneutice aparte, pe care istoricul sau criticul de rând şi le interzice, fie din cauza hiperspecializării, fie a lipsei de interes, fie din varii scrupule metodologice. O astfel de probă întâlnim în comentariul la rugăciunea lui Athanasius Kircher din Musurgia Universalis, carte în care „se află cea mai uimitoare «rimă» din istoria poeziei, o rimă totală, dar nu numai în sensul literar, tehnic, al cuvântului, ci şi în sens teologic”. Este motivul pentru care Ioana Pârvulescu şi numeşte textul Armonii neasemuite. Când cuvintele ajung la cer şi se întorc. Hermeneuta identifică în textul acestui „ultim om care ştia tot”, un homo universalis de anvergura lui Da Vinci, momentul de dialog direct cu Dumnezeu, în care credinciosul are sentimentul că nu a găsit formula potrivită şi întreabă divinitatea cum să-şi exprime recunoştinţa. Ioana Pârvulescu vede în acest dialog secret unul dintre pragurile superioare al rugăciunii-armonie: „Şi pentru că în secolul al XVII-lea cei credincioşi reuşeau să înţeleagă răspunsurile venite din cer, omul îl primeşte pe al său, detaliat de ecou, care spune: «Gratias agam CLAMORE: AMORE, MORE, ORE, RE». Întreaga recunoştinţă o strig: prin dragoste (amore), prin fapte, obiceiuri (more), prin rugăciuni (ore), prin lucruri, înfăptuiri (re). Aşadar, răspunsul rimează cu întrebarea într-un mod deplin, nu numai prin vocabula finală, începând de la ultima silabă accentuată. Rima externă e completată de cea internă, fiecare cuvânt din răspuns rimează cu cel de dinainte şi cu cel de după, pierzând, pe rând, câte o literă, dar păstrându-şi un sens limpede. Pentru a ilustra polifonia fonetică şi semantică şi, până la urmă, mistică, autorul desenează pe margine:

CLAMORE

AMORE

MORE

ORE

RE”.

Nu e de mirare că Ioana Pârvulescu îi introduce pe toţi aceşti autori în rândul scriitorilor, că-i amestecă, majoritari fiind autorii de literatură. Se raportează la naraţiuni în sensul larg al termenului, care dacă nu au întotdeauna o contribuţie semnificativă la nivelul naraţiunii de fond, au întotdeauna o semnificaţie în reţelele locale ale culturii. Hermeneuta respectă o anume distanţă de obiectul interpretării, din raţiuni epistemologice. Din cuprinsul cărţii nu lipsesc autorii la care ne-am aştepta cel mai mult să fie prezenţi, cărora li se atribuie sintagme sintetice lămuritoare, niciodată previzibile ca interpretare: Homer – Lanţul slăbiciunilor zeieşti: Rugăciunea unei mame; Blaise Pascal – Două amprente: Boala, mod de întrebuinţare; Johann Wolfegang Von Goethe – Hrăneşte doi: Rugăciunea Margaretei; Lev Tolstoi – Sufletul rus: Rugăciunea unui nemernic; Mihai Eminescu – Icoana iubitei: În umbra gândurilor; F. M. Dostoievski – După o zi lungă şi grea: Rugăciunea lui Alioşa; Rainer Maria Rilke – Cel care vede altfel: Rugă pentru moartea potrivită; Tudor Arghezi – Ghostwriter: Pentru har la scris; Nikos Kazantzakis – Picătura de apă: Rugăciune la ciocnirea paharelor; Thomas Mann – Îndrăgostită din nou: O femeie cere ajutor; Nicolae Steinhardt – La închisoare: În numele tatălui. Şi al Tatălui etc. Apar şi autori la care te-ai aştepta mai puţin – I.L. Caragiale, Petre Ispirescu, Eugen Ionescu, Mircea Cărtărescu sau Toni Morison –, atâta timp cât aşteptarea se întemeiază pe prejudecata că autorii vizaţi în carte trebuie să aibă o înclinaţie pentru religie şi spiritualitate. Dar: „Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie şi se dăruieşte celor din jur. Asemenea Tatălui din versetul biblic, cititorul vede în ascuns. În Dialoguri secrete cortina se ridică de pe cuvintele spuse în mare taină: scriitorii se roagă (în pagini de jurnal) şi personajele lor se roagă (în ficţiune, în proză, în poezie). Adunate laolaltă, cuvintele cele mai sincere şi mai puternice se transformă într-un teribil spectacol al omenescului”.

Selecţia este subiectivă în sensul în care scriitura eseistică conferă tuşa individualizantă, iar altfel, de fapt, nici nu s-ar putea. Firele principale ale demonstraţie fac ca Dialoguri secrete să fie, aşa cum spuneam la început, o carte deschisă, în care rugăciunea apare în multiple ipostaze, grave sau ludice, religioase sau laice, autoarea surprinzând mereu vecinătatea acesteia cu râsul, de pildă, şi anulând, astfel, falsele dihotomii. Asemenea cărţi sunt o splendidă pledoarie pentru literatură şi pentru „umanioare”, în genere.