S-a glosat şi s-ar putea glosa încă şi mai mult despre specificul literaturii pentru copii în termeni didactico-pedagogici, despre valorile formativ-educative pe care trebuie să le comporte acest segment al literaturii, însă, dincolo de o astfel de instrumentare, ne întâmpină un acel ceva inefabil, imanenţa care produce catharsisul, întocmai ca în literatura pentru adulţi, să-i spunem. Mai subtilă şi mai greu de prins în terminologia ştiinţelor educaţiei, dimensiunea estetică acţionează, pe de o parte, asupra imaginaţiei, iar pe de alta, asupra gustului, gust care, trebuie spus, în ciuda evidenţei, nu e un dat la naştere sau prin vreo revelaţie mai timpurie sau mai târzie, ci pur şi simplu se educă. Or, fie-mi iertată speculaţia, „băsmuirea” e una dintre nevoile fundamentale ale individului, între primele verigi în această educaţie, care nu consistă doar în recunoaşterea frumosului, ci şi în posibilităţile omului de a locui armonios. Cred, asemenea lui Gianni Rodari, că lui Vladimir Propp i se poate ierta încercarea de scientizare (şi dezvrăjire) a basmului, din moment ce, citit cu o anumită relaxare, ne dăm seama că, la rându-i, autorul rus a băsmuit mult în teoria sa. În cuvintele lui Rodari, citindu-l pe Propp, „basmele s-ar fi născut prin căderea din lumea sacră în lumea laică; după cum prin cădere au ajuns în lumea copiilor, reduse la jucării, obiecte care în ere precedente au fost obiecte rituale şi culturale” (Gramatica fanteziei, Editura Art, 2016, p. 99). Aşadar: „Teoriile sunt bune, dar poate niciuna nu este în măsură să ofere o explicaţie completă a basmului. Această teorie a lui Propp are un farmec deosebit pentru că stabileşte o legătură profundă – cineva ar spune: la nivelul «inconştientului colectiv» – între copilul preistoric care a trăit riturile de iniţiere şi copilul istoric care trăieşte tocmai prin basm prima sa iniţiere în lumea umanului. Identificarea dintre micuţul ascultător şi Degeţel din povestea pe care i-o spune mama nu are, în lumina acestei teorii, numai justificare psihologică, ci una mai profundă, înrădăcinată în obscuritatea sângelui” (Idem, pp. 99-100).

În fine, aceste impresii şi rememorări mi-au fost provocate de fascinanta carte Şi v-am spus povestea aşa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înşişi a lui Florin Bican. Scrisă în manieră postmodernistă, cartea e, cum o spune şi subtitlul, o repovestire dintr-o perspectivă narativă inedită, cea a „cailor năzdrăvani”, prezenţe spectaculoase în multe dintre basmele româneşti, exclusiv ca întruchipări ale binelui, după ştiinţa mea. Li se dă, astfel, acestor animale fabuloase atenţia cuvenită, cu o ingeniozitate extraordinară, uneori cu blândă ironie şi cu umor, cu o naturaleţe care-i conferă naraţiunii autenticitatea pe care o credeam greu de regăsit prin formula basmului în literatura română contemporană. Sigur, există şi Enciclopedia zmeilor a lui Mircea Cărtărescu. Însă în cazul cărţii lui Florin Bican e vorba de mai mult, de montarea unui adevărat roman din încrucişarea unor acţiuni şi personaje provenite, după cum reiese potrivit bibliografiei finale, din: Aleodor împărat, Voinicul cel fără de tată, Făt-Frumos cu părul de aur (din Operele lui Petre Ispirescu), Povestea lui Harap Alb (Ion Creangă), Făt-Frumos din lacrimă (Mihai Eminescu) sau, cum din nou în cel mai pur spirit postmodern ne informează autorul, din: Luceafărul (M. Eminescu), Hanul Ancuţei (Mihail Sadoveanu), Trăncăniciada, în Peripeţiile Alisei în Lumea Oglinzii (Lewis Carroll), Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Lucian Blaga), dar şi din Manualul de fizică pentru clasa a 7-a. Acestea sunt, cum s-ar spune, zăcământul şi sursa hipertextului.

Ce face Florin Bican cu ele ţine cu adevărat de gramatica fanteziei, folosindu-se în mod original de două tehnici pe care le regăsim şi în cartea lui Gianni Rodari: „salata de poveşti” şi „basme calchiate”. Autorul creează un cadru contemporan, undeva pe unul dintre drumurile spre Sinaia, pe care o familie îl parcurge la început de weekend, pentru a-şi petrece zilele libere departe de cotidianul urban. Prin forţa împrejurărilor, deturnaţi de un autocar care se abate de la strada principală, ajung pe un tăpşan, unde o adunare pestriţă sărbătoreşte sub forma a ceea ce ar părea un bal mascat câmpenesc. Doru pare că-şi atrage părinţii într-o lume de poveste, prelungind jocul locurilor imaginare pe care mama sa i-l propusese în maşină spre a-i speria plictiseala. Ei nimeresc, practic, la „Paştele cailor”. Naraţiunea e construită cu o minuţiozitate ieşită din comun, Florin Bican dovedindu-se un adevărat maestru în regizarea schimbării planurilor narative. Uimirea celor doi părinţi se topeşte când „un tânăr bălai, îmbrăcat cu ie şi iţari de in alb, care ducea de dârlogi un cal de culoarea lemnului de tei, le observă încurcătura (...)” şi „scoase un fluier de la cingătoare şi, ridicându-l uşor la buze, însăilă pe el cinci note, nu mai mult. Auzindu-le, şi mama şi tata se simţiră dintr-o dată limpeziţi de orice grijă şi uşori ca fulgii de păpădie. Nici măcar nu clipiră când pe lângă ei trecu Pinocchio, însoţit în zbor de Zâna Clopoţel”. Tânărul va mai fi nevoit încă o dată să cânte cele cinci note pentru ca cei doi părinţi, auzind caii năzdrăvani vorbind, să accepte noua realitate şi, implicit, cititorul să accepte convenţia şi să „semneze” un nou contract de lectură.

„Capitolul 0” ne lămureşte pe deplin: „Aşa aflară ei de la veselii lor însoţitori, al căror număr sporea cu fiecare pas, că o dată (ca niciodată) pe an, eroii poveştilor se adună să asculte o poveste împletită din mai multe poveşti. Ascultând-o, îşi aduc mai bine aminte cine sunt şi, renăscuţi din cuvintele poveştii ascultate, pot da viaţă mai departe propriei lor poveşti. Astfel s-ar ofili, şi odată cu ei s-ar ofili şi povestea lor.// În fiecare an se povesteşte alt mănunchi de poveşti, iar povestitorul este de fiecare dată altul”. Anul în care se naşte romanul de faţă e anul cailor năzdrăvani, care, pare-se, au nevoie, ca de jar, să se repovestească şi să fie povestiţi. Băsmuitorul, un povestaş din lumea basmelor – pentru a fi mai exacţi, va fi cunoscut în chiar ziua sărbătorii, iar de data aceasta e chiar Doru, îndrumat de „căluţul Ralf”, jucăria pe care o luase de acasă, dovedit, iată, obiect magic. Părinţii, neavând acces la limba originară, au ascultat povestea în traducerea simultană a unei turturele.

Deşi am mai spus-o o dată, ceea ce urmează e ingenios şi de o fantezie entuziasmantă. În primul montaj îl avem pe Aleodor împărat, dar şi pe Jumătate de Om Călare pe Jumătate de Iepure Şchiop. Nu numai că poveştile lui Aleodor împărat şi Harap Alb se calchiază, dar suferă şi intervenţii, atât la nivelul perspectivei narative, cât şi la nivelul conţinutului. Aflăm că, la origine, Jumătate de Iepure Şchiop e un cal năzdrăvan, supus de Jumătate de Om, care e chiar Spânu, sau ce-a mai rămas din el după ce a fost răpus de fata de împărat în propriul basm. Jumătate de Iepure Şchiop nu va pleca spre un Vrăjitor din Oz pentru a-şi găsi jumătatea, va fi suficient ajutorul Fetei lui Verde Împărat şi al lui Aleodor, coroborată cu repovestirea-rescrierea confraţilor năzdrăvani, care-l îndeamnă să-şi trăiască propriul basm: „Ca să fii întreg, îi răspunse în locul lui Aleodor un cal de culoarea lemnului de trandafir, purtând un ţol miţos în spinare, trebuie să fii mai mult decât două jumătăţi. Şi nimeni, în afară de tine, nu te poate face întreg...”.

Dar, înainte de împlinire, el va asculta toate poveştile alor săi, din care creşte şi a sa, trecând prin diferite stadii: „Calul de culoarea lemnului de tei se opri brusc din recitat când văzu că urechile desperecheate ale lui Jumătate de Iepure Şchiop încep să capete contur de lumină. În clipa următoare, lumina începu să se reverse în măruntaiele celor două jumătăţi, inundându-le cu o strălucire ce curând le umplu în întregime. Razele jumătăţilor se întâlniră şi jumătatea îngropată zvâcni scurt şi prinse viaţă. Copita piciorului din faţă se smulse din pământ, împrăştiind în jur o ploaie de ţărână. Piciorul din spate rămase însă cu copita îngropată, luptându-se, parcă, să se desprindă dintr-o gheară ce nu voia să-i dea drumul”. Nu voi dezvălui decât jumătate din final, acea jumătate care ţine de contribuţia cailor la renaşterea lui Jumătate de Iepure Şchiop, ispravă de care îi face conştienţi Sfânta Duminică, dând şi numele noului cal năzdrăvan: „– Doar aţi văzut cu ochii voştri, oftă ea. Aţi văzut cum cele două jumătăţi ale sale s-au golit de tot ce le despărţea şi s-au împreunat pentru a nu se mai pierde vreodată una de cealaltă. Iar poveştile voastre au fost untura de gâscă ce le-a pecetluit…// – Să nu ne complicăm, se grăbi Catrina să curme noul val de-ntrebări, pe care se simţea aţinându-se pe buzele tovarăşilor săi. Dii, Magdeburg!”. Acesta are să-i fie numele.

Cartea lui Florin Bican e o lecţie de rescriere postmodernă a basmelor, cu adaptarea dimensiunii lor iniţiatice, dimensiune desfăşurată nu doar la nivel ontologic, ci şi ca reiniţiere în tainele cititului. Nu ştiu în ce măsură este o carte pentru copii, îmi place să cred că e măcar pentru adolescenţi, trezindu-le şi/ sau insuflându-le pasiunea pentru basm.