În munca de configurare continuă a unui câmp enunţiativ propriu criticii şi istoriei literare, o parte dintre protagonişti au recurs la importul de enunţuri din discipline cu un ascendent epistemologic dovedit, fie pentru a încerca o legitimare analogică, fie pentru că acestea „servesc drept modele ce pot fi transferate altor conţinuturi, fie, în sfârşit, pentru că funcţionează ca instanţă superioară cu care trebuie confruntate şi de care trebuie să asculte cel puţin unele dintre propoziţiile care sunt afirmate” (Michel Foucault, Arheologia cunoaşterii). Aşa s-ar descrie năzuinţa ştiinţifică sinceră a analistului de literatură. Însă la originea acestui demers, cu multiple episoade, s-au aflat, mai întotdeauna, mize ideologice, politice şi instituţionale, evidente inclusiv în mediul academic de astăzi. Întocmai cum remarca Jean Starobinski, „această «critică-ştiinţifică a literaturii» şi-a făcut o datorie de onoare din a se distanţa de «eseism», adică de o «critică-literatură» sau mai degrabă critică-reflecţie a literaturii asupra ei înseşi” (în Consideraţii asupra situaţiei criticii literare în prezent, 1971). Însă criticii importanţi din literatura română n-au căutat să tranşeze această luptă, să desăvârşească această disjuncţie, fiindcă n-au putut şi/ sau n-au vrut să renunţe la libertatea introducerii unor criterii specifice literaturii în actul interpretării. Au speculat tensiunile create de ciocnirea dintre cele două tendinţe, le-au tematizat şi, prin intermediul lor, au interogat funcţiile literaturii şi „gesturile fundamentale ale criticii”. Unele dintre răspunsuri s-au constituit în opere de sine stătătoare, ce (auto)legitimează literatura însăşi.

Nicolae Manolescu ne oferă o astfel de operă şi, implicit, un model de a gândi o astfel de operă. A proiectat „un punct zero” prin Contradicţia lui Maiorescu, adică „o ficţiune necesară”, (re)actualizând paradigma primelor Critice din cultura autohtonă, cu anvergura lor polemică, prin care s-a reglat tempoul modernizării româneşti. S-a aşezat într-o tradiţie guvernată de principiul valorii, dedus din principiul întâietăţii esteticului, în baza căruia s-a construit, începând cu direcţia nouă şi conştientizarea progresului adevărului în judecarea operelor literare, autonomia literaturii. Or, pentru dezideratul autonomiei esteticului, înţeles nu în mod purist, ci prin prisma ideilor generale care se întrepătrund, inerent fundamentate etic, inclusiv criticul va trebui să aspire la „entuziasmul impersonal”. Manolescu face apel, pe această cale, nu atât la argumentele, ideile sau demonstraţiile Criticelor, cât la spiritul maiorescian şi la capacitatea sa de a identifica şi acuza marile inadvertenţe, invocate şi de Lovinescu în momentele de impas: „Soarta lui Maiorescu a fost să rămână actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac şi din nefericire, încă pentru multă vreme”, recunoştea autorul Istoriei civilizaţiei române moderne. Iar „pentru a adeveri profeţia”, confirmă cel ce avea să scrie o Istorie critică a literaturii române, „generaţia noastră a auzit şi ea apelul fatidic: înapoi la Maiorescu!”. În consecinţă, ca un duş rece, „de câte ori criticii nu mai sunt critici sau de câte ori criticii sunt numai critici, invocăm pe Maiorescu”, pentru că „el nu mai este, pentru noi, pur şi simplu un critic: este Criticul”. Acest gest coincide cu repunerea problemelor primare, cu generarea unei noi recitiri de ansamblu şi a unei introspecţii evaluatoare.

Concepută ca teză de doctorat, susţinută prima dată în 1970, când avea să fie respinsă de Al. Dima şi Liviu Rusu, acceptată abia după publicare, în 1974, cu concursul lui Al. Piru, Contradicţia lui Maiorescu relevă un travaliu critic creator, ce a presupus, în unele momente, „inventarea” gânditorului, asumarea „contradicţiei”, rezistenţa în faţa tentaţiei structuraliste şi plasarea într-un „umanism modern”, ce-i asigura libertate să acţioneze ca un critic-scriitor. Convins, în acel moment, că „cel dintâi critic român nu poate avea alt destin decât criticii care l-au urmat” şi „criticul sintetizează destinul criticilor”, Manolescu realizează, în parte, o lectură de identificare şi o amplă meditaţie asupra condiţiei lecturii întemeietoare, totalizatoare, ce satisface şi „obsesia începutului”.

Dar nu trebuie înţeles că în această monografie, făurită dintr-o „perspectivă ontologică”, se află toţi germenii criticii manolesciene, toate datele sistemului, aflate într-un stadiu sau altul de evoluţie. Manolescu şi-a rezervat dreptul de a-şi alege, în funcţie de natura operei asupra căreia s-a aplecat, principiile structurării, instrumentele şi metodele, pe care le-a modelat sau conceput, efectiv, când acest lucru s-a impus. Temele conţin jurnalul de bord ale acestei libertăţi, ilustrând hărţile întocmite de cronicarul şi istoricul literar ce s-a poziţionat, prin natura discursului său, în avangarda operei, rescriind-o critic pentru a o împărtăşi. Pentru a mai rămâne puţin la Maiorescu, reamintim că într-una dintre temele din 1970 se afirma: „Nu poţi vorbi despre Maiorescu în sine, ca personalitate absolut particulară, inefabilă, fără să vezi în el o idee. Chiar în clipa în care ai atins individualitatea operei, constaţi că ai transformat-o în altceva, într-o realitate generală” (în „Profesori şi artişti”). E şi aceasta o formă de infidelitate, chiar dintre cele care stabilesc regulile jocului şi solicită prezenţa criticului co-autor.

Parametrii creaţiei critice ni se relevă din caracterul dialogic al întâlnirii celor „două subiectivităţi: a criticului şi a operei”, dialog în care se va rosti în limbajul amândurora, ce, în fond, se oglindesc unul în celălalt. Sigur, interpretarea „nu se poate lipsi de rigoarea unei metode”, dar „e totuşi vorba de o ars inveniendi, de o euristică, de o superioară improvizaţie, nicidecum de un cod, de o normă, de o sumă de reguli fixe” (în „Tăietorul de lemne”). E vorba, aşadar, de controlul şi orientarea po(i)eticii discursului prin care se introduc şi se verifică premisele şi ipotezele procesului hermeneutic. Nicolae Manolescu împărtăşeşte, pe această cale, atitudinea sa faţă de dihotomia pe care am enunţat-o la începutul articolului: „Îmi displace în structuralism caracterul ilustrativ: textele particulare devenite variaţii ale Textului unic. Ce ne rămâne de făcut, în acest caz, este doar să observăm concretizarea unei legi, funcţionarea unui principiu. Textul e considerat mai important decât opera, genul decât individul, mecanismul decât sensul. Prefer hermeneutica în măsura în care este o descifrare a sensurilor. La un capăt, critica-ştiinţă constată un obiect care există pur şi simplu în afara conştiinţei; la altul, vechiul impresionism vrea sa încarneze un subiect care nu există decât în conştiinţa criticului; hermeneutica se situează între ele, căci pentru ea opera există întrucât apare şi apare întrucât există: e un real subiectivizat şi o subiectivizare realizată. Cercul acesta leagă o teorie de o fiinţă concretă, permite unei opere să se constituie în limbajul criticii” (în „Tăietorul de lemne”).

Monica Spiridon atribuie cărţilor lui Manolescu, pe bună dreptate, calitatea de „critică edificatoare – în îndoitul sens al acestei vocabule: de iluminare şi, în acelaşi timp, de construcţie” (în Apărarea şi ilustrarea criticii, 1996). Sintagma cuprinde şi impune rigoarea „clarităţii”, din care autorul Temelor a făcut un criteriu valoric.

Aşadar, la ce bun această critică neredusă la o ipostază simili-ştiinţifică? Exact la acelaşi lucru ca literatura, ca arta, în genere, cu discursurile sale complementare, adică pentru apărarea libertăţii şi a pluralismului său inepuizabil. Este, pentru literatură, parte din osatură şi din sistemul nervos. Parafrazând o apreciere manolesciană despre poet şi poezie, constatăm că evoluţia criticului e o abreviere a evoluţiei criticii şi, implicit, a literaturii. Iar când un autor de anvergura lui Nicolae Manolescu declară, fie şi conjunctural, că a „iubit totdeauna în critică partea de creaţie mai mult decât pe aceea de explicaţie” (în „Omul şi stilul”), ne reamintim cât de fluidă şi versatilă este limita dintre textul literar propriu-zis şi lecturile critice, concretizate sau virtuale. Sigur, la aniversare se putea scrie despre multe alte lecţii manolesciene, însă am găsit necesar să o aleg pe aceasta pentru că, mai mult ca oricând, sub alibiul ştiinţificităţii se atentează la anihilarea uneia dintre cele mai elaborate forme de exprimare liberă. Studiile literare (academice) îşi au rolul lor determinant, însă sunt greu de imaginat în absenţa discursurilor critic-creatore, în absenţa unor Istorii literare, călinescian-subiective, lovinescian-sincroniste şi/ sau manolescian-critice, a unor prefigurări/ configurări de direcţii noi sau ale unor Arce ale lui Noe. De aici şi apelul din titlu, ca un ecou al succesiunii de începuturi simbolice din tradiţia literară: Întoarcerea la Manolescu!