Fenomen socio-cultural greu de prins într-un discurs analitic, boema solicită, inclusiv ca temă de cercetare (fatalmente contaminată beletristic la nivelul limbajului), o încheietură fină a mâinii, „încheietură” de artist, de bun dribler, chiar şi atunci când e obiectul unui studiu. Boemul este un personaj scăpat în lumea reală sau, dimpotrivă, un individ prins în texistenţa (scuzaţi barbarismul) întinsă de sine, în comuniune cu alţii ca dumnealui, ca o pânză de păianjen.

Medic psihiatru, cu specializarea în homeopatie şi acupunctură, autor al unei monografii dedicate lui Paracelsus şi al unor cărţi precum Medicina de voiaj, Pe urmele lui Victor Babeş sau Conferinţe freiburgheze şi alte scrieri (cinci volume), Mihai Neagu Basarab a publicat, în 2018, Ultima boemă bucureşteană (1964-1976) urmată de portrete de boemi. Titlul atrage atenţia prin sugestia epuizării boemei ca fenomen, ceea ce nu coincide, însă, cu dispariţia „enoriaşilor” săi, „candidaţi la ratare care se consideră candidaţi la nemurire”, cum îi defineşte autorul. La polul opus artiştilor & intelectualilor încercaţi în permanenţă de „sentimentul de impostură”, aşa cum ni-l descrie Belinda Cannone, adică provenit dintr-o meditaţie sfredelitoare continuă asupra propriei condiţii, boemii îşi înscenează, joacă şi trăiesc ostentativ auto-marginalizarea în centrul metropolei, într-o mizerie asumată ca un reproş adus impostorilor, de data aceasta în sensul propriu al termenului.

Scrisă alert, cartea oferă observaţii cu un potenţial exegetic şi teoretic mare, speculat doar în parte de Mihai Neagu Basarab, dar atât cât să producă un discurs legitim din unghiul (epistemologic al) istoriei sociale, dublat de un discurs romanesc în care prinde, de fapt, spiritul acestui mod de viaţă. El construieşte, implicit, o geografie simbolică a Bucureştiului şi stabileşte criteriile unei categorii care, în general, scăpa tipologizării prin alunecarea în mitologie sau prin suspectarea unei ratări care să se reflecte atât în biografia, cât şi în opera protagoniştilor săi.

Discutând trăsăturile boemei pariziene, care a inspirat-o pe cea românească, fără să fie vorba, însă, de mimetism din partea celei autohtone, autorul sesizează că „un aspect esenţial îl reprezintă faptul că artiştii boemei sunt foarte tineri”, că „ei n-au experienţă de viaţă, ci un surplus de candoare, pe care mizeria îl converteşte extrem de repede în şmecherie, confundată de unii sociologi angajaţi politic cu fronda sau cu nevoia de răzbunare socială, eventual chiar cu lupta de clasă (formulă ce şi-a mai pierdut din oportunitatea oportunismului)”. De fapt, după cum relevă această incursiune istorică cvasi-anecdotică, „boema este, pe undeva, coşmarul oricărei revoluţii”, un soi de alienare provizorie, care duce fie la sucombarea socială (sau existenţială), fie la intrarea pe făgaşele unei cariere. Nu trebuie minimalizat acest mod de a face istorie, E. Lovinescu însuşi a înţeles potenţialul anecdotei şi a promovat genul acesta de discurs în memorialistica sa.

Aşadar, boemei nu i se poate atribui caracteristica frondei. Deşi e, într-o oarecare măsură, subversivă, mobilul său nu e de natură politică. Au trăit şi avangardiştii astfel, diferenţiindu-se, poate, doar prin faptul „sunt mai convinşi că au dreptate şi că viitorul e al lor decât boemii standard”. În fond, confirmă şi ei că sintagma ce surprinde cel mai bine această formă de manifestare teatrală şi, deopotrivă, autentică e „exuberanţă romantică”. Aceştia şi-au jucat excepţionalitatea cu aplomb anarhic, cei mai mulţi angajându-se politic, moment din care au ieşit din boema propriu-zisă, dacă ţinem cont de neutralitatea ideologică pe care aceasta o presupune.

Există un soi de etică ŕ rebours a boemei, conturată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când ia naştere, în siaj parizian, prima sa vârstă românească. Suntem atenţionaţi, încă din primele rânduri ale cărţii, că boema e de natură franţuzească, dar „poate apărea în orice metropolă dintr-o ţară a gintei latine sau măcar francofone”, în timp de „disperarea expresionistă împiedică ginta germană să participe la această manifestare urbană”. Bucureştiul a îndeplinit condiţiile socio-economice ale boemei atât în secolul al XIX-lea, cât şi în interbelic şi în comunism, intervalul delimitat în volumul pe care îl discutăm fiind fixat între 1964-1976. Prima dată coincide cu începutul „dezgheţului” diversionist concretizat prin decretul de graţiere a deţinuţilor politici, dintre care o bună parte au intrat direct în boemă, alăturându-li-se „boemilor orfani” care întreţinuseră această stare de spirit până atunci: „Pucă, Pâcă, Ahoe, Stelaru, Achiţenie şi alţi câţiva”. Cea de-a doua dată nu e o bornă propriu-zisă, ci marchează începutul unei recesiuni cu repercusiuni inclusiv asupra acestor mari consumatori, de alcool – în primul rând, veşnic datori.

Perspectiva lui Mihai Neagu Basarab pare parţială, asumat subiectivă, inclusiv prin formulări de factură memorialistică, autorul intrând în contact cu principalii actori evocaţi, completându-şi amintirile, directe sau culese de la apropiaţi, printr-o documentare potenţată de calitatea scriiturii. Surprinde cu acurateţe dinamica unor vase comunicante mai puţin evidente, asta şi datorită viziunii sale de ansamblu, ce ni-l recomandă ca pe un istoric literar redutabil. Spre exemplu, vede în Dimitrie Stelaru, care a trăit până în 1971, o personalitate care „nu a evoluat destul de «colorat» în mijlocul boemei”, pentru că a avut „tendinţa de a aluneca în expresionism”. În schimb, Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag, „făcând parte, în prelungirea lui Stelaru, din curentul oniric al poeziei româneşti, au avut o existenţă mai implicată în boema bucureşteană”. Cel din urmă a plecat în exil la Paris, depăşind această condiţie, în timp ce Dimov a transformat-o, aş adăuga, într-o reală defensivă. În anii ‘60-’70 erau cunoscuţi, însă, pentru farsele lor, fiind exemplificate aici printr-un episod în care l-au invitat pe Petre Ţuţea la masă, promiţându-i că trec să-l ia, lucru care nu numai ca nu s-a întâmplat, dar la următoare întrevedere aveau să-l întrebe: „Când repetăm figura?”. Aceste neseriozităţi aveau savoare, mai ales că „Dimov avea cel mai intimizant zâmbet din istoria literaturii române”, pe care când şi-l exercita „dacă nu erai prost sau excesiv de erudit, îi deveneai instantaneu complice, urmând apoi să afli la ce anume”.

Ajuns în acest punct, autorul reia sintetic şi câteva secvenţe şi aspecte dintr-un interviu luat de Rodica Palade lui Costache Olăreanu şi lui Dumitru Ţepeneag (apărut în volumul Întâlnirea scriitorilor români din întreaga lume, Neptun, 5-10 iunie 1995), în care: „Ţepeneag relatează că prietenul său Dimov, în caz extrem, avea credit la florărese, de la care putea împrumuta fără dobândă diverse sume, desigur pe termene nu prea lungi”. Tot aici „se vorbeşte şi despre boemi foarte discreţi, dar de calitate, cum au fost Daniel Turcea, care nu era beţiv, la fel ca Ştefan Stoian, cel mai politicos scriitor român din toate timpurile, Sorin Mărculescu, prematur tată de familie, şi Tudor Ţopa, care ar fi făcut legătura între onirici şi târgovişteni”. (Atenţie, „alcoolismul, atât de frecvent întâlnit la boemi, nu-i un criteriu obligatoriu”, cum s-ar putea crede, dat fiind că „o lene foarte pronunţată face cât un alcoolism mediu”.) Prin astfel de sugestii ies la iveală vasele comunicante de care aminteam mai sus.

Boema n-a fost întotdeauna decontată în plan estetic, deturnând, adesea, energiile destinate creaţiei. Boemul este, în principiu, artist, „dar produsul artistic creat de el poate fi real sau virtual”, fără să poată fi întotdeauna consumat şi verificat. Ierarhia, pentru că „desigur, boema are ierarhie”, nu e determinată de recunoaşterea valorii artistice, ci de „strălucirea” în interiorul acestei, să-i spunem, la limită, comuniuni. De-asta se întâmplă ca în prim-planul boemei să se afle poeţi precum Teodor Pâcă şi Tudor George, plasaţi pe rafturile inferioare ale istoriei literare, şi nu un Mircea Ivănescu sau o Ileana Mălăncioiu.

Cartea cuprinde şi o a doua parte, cu cinci portrete, ale unor Petre Ţuţea, Oscar Lemnaru, Nicula Georgescu Dan Boiţă, Decebal Niţulescu, autorul performând pe parcursul întregului volum în creionarea personalităţilor.

Relatate dintr-o astfel de perspectivă, aceste episoade de istorie literară au un dublu efect sau, mai exact, expun şi reliefează ambele feţe ale monedei narării istorice: ficţionalizarea şi autenticitatea, adică îi umanizează pe boemi şi, totodată, contribuie la construirea lor ca personaje. Perfect conştient de potenţialul documentar al acestor naraţiuni, Mihai Neagu Basarab scrie o carte nonconformistă de istorie literară complementară, o pledoarie convingătoare şi ca scriitură.