Adevăratele antologii de poezie, fie ele de autor, de gen sau de generaţie, curent ori epocă, nu sunt niciodată pure bilanţuri. Montarea lor presupune viziune regizorală, varii dialoguri interioare şi virtuale reţele de sensuri, confirmate şi mediate, de preferinţă, în regimul unei recitiri esenţializate. Antologiile de autor implică, în cele mai fericite cazuri, decantarea operei şi (re)actualizarea sa, simbolizând un final de etapă, o revenire sau o răscruce a scrisului. Publicarea sub această formă este, întrucâtva, şi un gest de validare, mai ales când se face într-o colecţie, sau este, pur şi simplu, readucerea editorială în prim-plan a unui discurs.

Faţă către faţă şi-a numit cea mai recentă alegere de poeme Ioan Pintea, sugerând prin acest foarte inspirat titlu atât actul recitirii, cât şi dimensiunea religioasă a poeziei sale. Sintagma are o puternică încărcătură spirituală, descriind, în acest caz, poezia ca loc de întâlnire cu ceilalţi, care pot fi manifestări ale dumnezeirii, apropiaţii, scriitorii şi/ sau cititorii. Preot paroh al Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Bistriţa, director al Bibliotecii Judeţene „George Coşbuc” Bistriţa-Năsăud şi redactor-şef al revistei Mişcarea literară, Ioan Pintea este un dedicat total al culturii, publicând şase volume de versuri, precum şi jurnale, eseuri şi două cărţi de convorbiri cu fascinantul N. Steinhardt şi cu teologul Dumitru Stăniloaie.

Două lucruri trebuie spuse încă de la început: (1) poezia sa nu este pusă în slujba revelaţiei religioase, (2) discursul său poetic este puternic ancorat în tradiţia literară, fără a intra în siajul unor Arghezi sau Ioan Alexandru. Nu recurge nici la eretismul religios, nici la acela literar, ci pur şi simplu ignoră formele de ruptură dintre cele două planuri, scriind firesc înrădăcinat în ambele. Sigur, tensiunea există, însă este negociată şi disputată estetic, sublimată poetic, de unde şi preeminenţa toposurilor literare.

Încă din volumul Frigul şi frica (1992), primul de autor, introdus ultimul în antologia de faţă, rugăciunea o face şi „după Konstantin P. Kavafis, Virgil Mazilescu şi Ioan Mureşan”, resimţind şi înfruntându-şi cu luciditate anxietatea influenţei. Lucru rar pentru un debutant, Ioan Pintea a asimilat de la început desolemnizarea poeziei. În acest spirit, într-unul dintre poemele acestei perioade, după ce se miră, autoironic, de propria genialitate, constată: „peana şi stiloul călimara cu cerneala îmi stau toată/ noaptea pe noptieră lângă ele o coală ministerială/ şi un început de poem despre zile fierbinţi datorie/ violenţă victorie/ de câte ori vecinul trage apa la baie mă ridic/ în mijlocul camerei şi aştept inspiraţia de multe ori/ soseşte dimineaţa pentru că duhul bate acolo unde vrea/ şi când vrea/ acum privesc pe fereastră/ peste redute au ridicat cearceafuri albe eu mă aşez/ în faţa televizorului şi pregătesc finalul acesta:/ «toţi mi-au spus: au fost zile fierbinţi/ s-a căzut la datorie au ieşit piepturile goale au strigat victorie/ au strigat fără violenţă au murit pentru noi»”. Tot de la început se fac resimţite şi notele şi mijloacele expresioniste, remarcate şi de Ion Pop în prefaţă, prin care se realizează climaxurile volumelor.

Ioan Pintea este un poet hiperconştient de facerea textului, care, uneori, se străduieşte să uite asta, ceea ce-l determină să se trădeze, să pună false distanţe între inserţiile livreşti (/ metaliterare) şi cele „inspirate”. Când îşi asumă, însă, capacităţile regizorale, ceea ce se şi întâmplă cel mai adesea, construieşte texte întregi, secvenţe de sens autonome, tablouri originale, care uneori surprind prin nonconformismul lor. Descrie, între altele, o scenă în care nişte călugăriţe schiază ilustrând „seducţia gravitaţiei”, reproducând un autentic exerciţiu de libertate: „păreau dintr-o dată păsări exotice/ femei libere/ logodnice mirese adolescente/ mişcările lor aerobice/ salturile lor în aer/ aterizările lor graţioase şi tandre/ schiul –/ sportul acesta atât de laic în definitiv/ (dar Papa?! dar Papa?! întreabă ovidiu) –/ mi-au readus în suflet toate legile fizicii/ şi ca într-o ilustrată de crăciun cu îngeri şi norişori/ am întrezărit/ la capătul pârtiei/ păcatul sub forma strălucitoare a gravitaţiei” (călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei). Episodul îmi aminteşte de măicuţa Cristina, călugăriţa din Sicilia care a câştigat showul Tv Vocea Italiei, interpretând piese Girls just wanna have fun (Cindy Lauper) sau No One (Alicia Keys). Aminteşte, de asemenea, de ecranizările The Young Pope şi The New Pope ale lui Sorentino. E, în subtext, o întoarcere în cotidian a omului religios, care se bucură de cultura contemporană. Textul nu este reprezentativ pentru imaginarul antologiei, dar relevă o latură a atitudinii care dă actualitatea acestei poezii.

Cunoaşterea teologică şi tematica biblică aferentă alternează cu registrul propriu literaturii şi al cunoaşterii estetice, uneori şi în interiorul aceluiaşi poem. Identitatea eului se coagulează mai ales prin raportarea la ceilalţi poeţi: „eu sunt apa cunosc foarte bine versurile din carl sandburg/ eu sunt apa lăsaţi-mă să curg/ eu spăl totul până la cele mai mici amănunte/ vedeţi ştiu versuri din virgil mazilescu versuri moderne/ nicicând revolute// (...)// eu sunt apa strig eu fac să crească iarba/ peste waterloo peste austerlitz bezmetica oarba/ iarba lui carl sandburg/ eu sunt apa oameni buni apa virgil mazilescu lăsaţi-mă să curg” (eu sunt apa). Sunt evocate, în poeme autonome, şi Sylvia Plath sau Emily Dickinson. Nu putem vorbi despre o laicizare propriu-zisă a unor simboluri religioase, ci despre o (re)umanizare a lor, o reconectare a lor la literatură, din interior, fondul livresc amestecând marea literatură artistică şi texte ale creştinătăţii.

Poemul cel mai amplu, şi ca întindere, şi ca deschidere livrescă, este omul cu telescopul (variaţiunile harms), în care se clădesc o realitate şi o atmosferă pur literare, fapt recunoscut încă din primul vers, „a început ca o poveste din cehov”, narându-se, după legi avangardiste, epopeicul drum „în peugeot-ul roşu aprins 307” spre Tecuci. Este, în plan simbolic, un itinerariu spre una dintre originile poeziei româneşti, spre regăsirea „Necunoscutului” Costache Conachi. Pe drum îi întâlnesc pe Ciprian Porumescu, pe „celălalt vasiliu/ poetul din bacău”, pe Venedikt Erofeev sau pe Tristan Tzara. E o privire prin celălalt capăt al telescopului, pentru a-l vedea pe legendarul poet: „ne aflam în anul 1833/ Necunoscutul se uita nestingherit prin telescop/ un instrument vienez pe care era trecut preţul: 1000 de galbeni/ unii, mai credincioşi, spun că îl privea pe Dumnezeu/ alţii, mai politici, cu privirea spre evropa/ cei din spatele nostru, mai cârcotaşi, spun că o privea/ pe zulnia, femeia iubită/ astăzi nu este uşor să ştim ce privea/ sunt dovezi în acest sens/ stareţul mănăstirii a declarat că privea pur şi simplu/ în gol”. Pasajul oferă, iată, o lectură a începutului poeziei, enunţând patru piste de interpretare: cea în cheie religioasă, cea politică, cea erotică şi cea pur estetică.

Tot căutând o filiaţie îşi plăsmuieşte o „petrecere cu Constant Tonegaru”, după cum afirmă subtitlul poemului noua plantaţie de cuie, în timp ce un alt poem se numeşte daniel turcea.

Ioan Pintea scrie, evident, şi o extraordinară poezie religioasă, între cele memorabile fiind, de pildă, imrosul mărului la naşterea unui prunc: „mărul stă în faţa mamei şi zice:/ «de la degetul arătător şi până la inimă/ începe partea stângă a lucrurilor sfinte/ nimic nu poate fi atins decât de duhul mângâietor/ grădina este pântecele leagănul şi lumea/ tuturor naşterilor»// «neliniştea începe din rădăcina/ paharelor aurite coroana de mere de peste/ creştetul tău înfrumuseţează mărul roşu mărul/ ucis se întoarce în locul seminţelor sale de/ la rădăcini până la ultima frunză/ un cântec cutremură viaţa şi seva...»// (...)// mărul stă în dreapta tatălui şi zice: «mărul cu picioare mărul cu ochi mărul cu/ mâini tăvălug trece rostogolind ordinea prin/ cămările rău mirositoare până când îi cresc/ dinţii în loc de sâmburi până când îi creşte buza/ în locul miezului izbăvitoarea buză a/ pofticioasei guri»// «augustin mâncând mere într-un/ colţ de pustie/ la picioare cu ferigi crucificate/ pe limbile focului nostru ascultătoarea tichie/ împrejur aura cuprinzând creştetul sfântului ca/ o lipsă de cercuri ca o poală de mere scuturate/din dragostea tandră alipită de pântecul femeilor sterpe»”.

Însă dimensiunea livrescă este cea care-i pune în lumină complexitatea şi amplitudinea discursului poetic, dar şi o evidentă conştiinţă artistică.