Literatura a încărcat simbolic Bucureştiul, i-a reflectat şi memorat schimbările la faţă, trecerea din zodia babilonică (Ion Codru Drăguşanu, Pelerinul transilvan) la cea europeană, descriindu-i alfabetele de tranziţie, aprofundându-l, articulându-l şi sublimându-l. I-a conservat sau inventat toposuri, l-a animat şi prins în realităţi compensatorii. Totuşi, pe cât de firească, pe atât de inovatoare ne apare, iată, ideea realizării unui Dicţionar de locuri literare bucureştene, proiect întreprins de Corina Ciocârlie şi Andreea Răsuceanu. Ambele cercetătoare au abordat în cărţile anterioare, la scară diferită, e adevărat, problema gestionării spaţiului în literatură. Pe de o parte, Corina Ciocârlie a analizat, în volumele În căutarea centrului pierdut (2010) şi Un ţărm prea îndepărtat. Seducţia frontierelor, frontierele seducţiei (2013) reflecţiile în literatură ale inventării Mitteleuropei şi ale graniţelor administrative şi/ sau imaginare şi ale periferiilor Europei. De cealaltă parte, Andreea Răsuceanu şi-a focalizat studiile chiar asupra reprezentării Bucureştiului în literatură, publicând studii ca Bucureştiul lui Mircea Eliade (2013) şi Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului (2016).

Structurarea sub formă de dicţionar angrenează, în fond, tot metodele specifice istoriei literare, reluând, de pe o poziţie concretă, întrepătrunderea reprezentărilor urbanistice şi arhitecturale reale şi a documentului cu componenta „fictivă/ sacră/ mitologică” pe care oraşul o dezvoltă în varii regimuri ficţionale, specifice romanului, monografiilor, memorialisticii şi chiar discursurilor istorice, nelipsite de această dimensiune, sub incidenţa variilor ideologii. În succinta prefaţă a lucrării, autoarele remarcă importanţa (re)configurărilor spaţiale în economia plăsmuirii universurilor romaneşti şi a personajelor: „Reale ori fictive, anumite locuri îşi păstrează identitatea, iar altele şi-o schimbă, camuflându-se sau dispărând pur şi simplu de pe hartă. Sunt situaţii când personajele modifică natura unui spaţiu şi invers, momente când spiritul unui loc intervine în curgerea acţiunii, influenţând-o. Oricum, există întotdeauna o legătură subtilă, un consens secret între personaj şi locul pe care îl ocupă ori îl traversează” (p. 6). Aşadar, cadrele spaţiale modelează acţiunile, indivizii şi dinamica socială, fiind, deopotrivă şi simultan, modelate de cei ce le traversează, locuiesc sau pur şi simplu le narează. Nu o dată oraşele sau anumite toposuri au devenit ele însele personaje, multe dintre locurile decupate şi expuse în Dicţionarul de faţă împărtăşind, din anumite unghiuri narative, acest statut.

Prima intrare este dinspre (Strada) Academiei, care, „situată în chiar miezul oraşului, îşi schimbă deseori faţa, iar literatura e cea mai potrivită oglindă a acestei metamorfoze” (s. n.). În definirea şi devenirea acestei străzi este citată cartea Bucureştii de altădată a lui Constantin Bacalbaşa, pentru ca apoi să fim plimbaţi de-a lungul ei de Ion Ghica, I.L. Caragiale şi Liviu Rebreanu.

Fiecare loc este fixat istoric, apoi încărcat simbolic, fiindu-i vizualizate straturile literare. Este tratat ca un vestigiu asupra căruia se efectuează lecturi încrucişate, cu miză, principală sau secundară, arheologică. Însă autoarele nu respectă, în expunerile lor, criteriul cronologic, îşi construiesc descrierile în funcţie de incidenţa operei asupra toposului, sau viceversa, acesta părând să fie criteriul ordinii cadrelor narative.

Autoarele relevă conexiunile dintre configurarea urbanistică şi arhitecturală a oraşului, cu acumulările şi transfigurările sale fizice şi sociale bruşte sau lente, şi reproducerile acestora din literatură, unde capătă identitate. Inserţiile de critică literară elucidează această relaţionare. De pildă, Andreea Răsuceanu aminteşte, în articolul dedicat Ateneului Român, că, odată „cu Hortensia Papadat-Bengescu, romanul românesc se instalează temeinic în mediul citadin”, după cum afirma Ov. S. Crohmălniceanu, pe urmele lui E. Lovinescu, pentru a completa, apoi, în următorii termeni: „Personajele Hortensiei Papadat-Bengescu trăiesc racordate la freamătul oraşului, viaţa lui e, organic, şi a lor, căci cetatea le absoarbe, integrează şi restituie existenţele transformate”. Sau, în aceeaşi ordine de idei, de această dată din perspectiva Corinei Ciocârlie (fiecare contribuţie este semnată la finalul definirii toposului), „în 1933, an în care apar Cartea nunţii şi Patul lui Procust, romanul românesc e în plină facere, exact ca şi capitala: mai multă geometrie, mai puţină nostalgie, alt soi de psihologie”. Remarca surprinde şi sintetizează izbânda modernităţii şi a modernismului, pentru că această conştiinţă de sine a oraşului pe care literatura o revelează constituie chiar centrul de greutate al acestei schimbări profunde de paradigmă.

Literatura a ajuns, încă din secolul al XIX-lea, în zonele cele mai fierbinţi şi profunde ale capitalei, atât în plan fizic şi social, cât, mai ales, în plan mentalitar. Autoarele surprind raporturile dintre aceste planuri, modurile în care scriitorii au conştientizat şi transpus faptul că „există, printre vârstele Bucureştiului, zodii ale facerii, prefacerii şi desfacerii, vizibile pe harta oraşului în punctele ei nevralgice” şi, deopotrivă, vizibile şi în istoria literaturii.

Cele două autoare păstrează pe parcursul întregii cărţi un echilibru între referinţele din cărţile secolului al XIX-lea şi cele din ale diferitelor perioade ale secolului al XX-lea, inclusiv cu itinerarii dinspre romanul contemporan (începutul de secolul XXI), cu o uşoară predilecţie, totuşi, pentru romanul interbelic. Această tendinţă se explică prin formulele romaneşti ale unor G. Călinescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mateiu I. Caragiale şi chiar Liviu Rebreanu, receptivi la transformarea Bucureştiului într-o metropolă, fără a se putea rupe, dintr-odată, de eclectismele inerente poziţiei sale geografice, est-europene, de mic Paris balcanic.

Fiecărui loc (stradă, cinematograf, instituţie, statuie, cafenea, hotel etc.) i se redă viaţa plăsmuită de autori temeinic înrădăcinaţi în tradiţia literaturii române, de la Ion Ghica, Nicolae Filimon, I.L. Caragiale, la interbelicii mai sus citaţi, la postbelicii Marin Preda, Eugen Barbu, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu, Mircea Horia Simionescu sau Radu Petrescu, la Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu, Ioana Pârvulescu, Mihai Zamfir, Ion Manolescu, Filip Florian etc.

Există câteva locuri epicentru, cum ar fi: Capşa, cafeneaua pe care Paul Morand avea s-o considere, în plin interbelic, „inima oraşului topografic şi moral”, „timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureştii”; Hanul lui Manuc, „un reper de neocolit pe o hartă a monumentelor capitalei într-un dicţionar de locuri literare”, lucru pe care „G. Călinescu îl ştie prea bine”, pentru că „atunci când Gaittany îi propune ministerului Pomponescu să înfiinţeze la Casa de Artă o secţie specială permanentă de evocare a arhitecturii Bucureştiului, în cadrul căruia Ioanide să realizeze o retrospectivă urbanistică, pe lista machetelor şi tablourilor reprezentând clădiri semnificative din trecut se află, alături de cartierele dispărute, Turnul Colţei şi Hanul lui Manuc”; Universitatea – „punct zero al oraşului, spaţiu simbolic, iremediabil legat de momentele schimbărilor dramatice prin care trece, din punct de vedere politic capitala”, fiind „un loc cu resurse variate în ceea ce priveşte literatura”. Un astfel de epicentru este şi Lipscani, din descrierea căruia reiese modul de organizare şi tipul de lectură propus de autoare, în cazul acesta, de Corina Ciocârlie: „Lipscaniul rămâne unul dintre cele mai importante toposuri bucureştene, unde bate inima oraşului; vad comercial încă de la începuturile sale, e un spaţiu amestecat, unde negustorii de toate etniile îşi expun marfa cu specific, unde se învârte lumea dornică de distracţii a Bucureştiului, la cinematografe şi cârciumi de toate mărimile, unde se regăsesc redacţiile unor ziare etc. – o microlume, un oraş în miezul marelui oraş. Aici, pe fosta «uliţă mare» în jurul căreia au apărut, ca în structura unei pânze de păianjen, noi şi întortocheate străduţe, se poate lua cel mai bine pulsul vieţii din capitală, pe aici trec multe personaje, aşa încât cititorul poate vedea şi reconstitui, cu ajutorul literaturii, evoluţia acestei zone bucureştene”. Suntem invitaţi, apoi, la un periplu alături de moş Costache şi Stănică Raţiu, dar şi de Ioanide, ai lui G. Călinescu, precum şi de Ladima şi Emilia, din Patul lui Procust, de Ştefan Viziru, din Noaptea de Sânziene, pentru ca în final să ni se prezinte tabloul sinestezic al cartierului întocmit de Filip Florian în Zilele regelui. Dicţionarul înregistrează majoritatea toposurilor încărcate literar devenite iconice: (strada, biserica) Antim, (parcul) Cişmigiu, (cartierul & palatul) Cotroceni, Curtea-Veche, (berăria) Gambrinus, (strada, cartierul) Mântuleasa, Gara de Nord, (cartierul, târgul) Obor, Teatrul Naţional, (calea) Victoriei etc. Textul este însoţit de fotografii şi de excelente „hărţi originale” realizate artistic de Rareş Ionaşcu, adevărate vehicule de portanţă pentru imaginaţia cititorului.

Fără să ne pună în ipostaza autodidacţilor caraghioşi care citesc de la un cap la celălalt, liniar, pagină cu pagină, dicţionare sau enciclopedii, Dicţionarul de locuri literare bucureştene invită, prin natura sa, la o lectură completă, cum o fac istoriile literare de înaltă calitate, dar şi ca o formă de traseu turistic imaginar. De altfel, lucrarea oferă o extraordinară bază/ bancă de date pentru programarea unor aplicaţii pentru un autentic turism cultural. Acurateţea analizelor şi a expunerilor recomandă cartea ca una dintre cele mai reuşite de istorie literară din ultimii ani. Iniţiativa celor două autoare ar trebui continuată, oferindu-li-se şi altor oraşe astfel de cărţi de identitate.