Visele şi misterele implică, prin fascinante jocuri ale contrariilor, atât varii sentimente de înstrăinare, cât şi subtile forme de intimitate şi o anume pudoare din partea celor care aleg să povestească despre ele. Transcrierea lor presupune uimirea şi suspendarea multor scuturi ale autocenzurii, deci tatonarea (şi acceptarea) fantasticului şi, deopotrivă, curajul autenticităţii. Sigur, există alibiul literaturii, prin care discursul autobiografic îşi justifică luxul transcenderilor şi schimbă regulile plauzibilului. Spiritul literaturii bântuie, de fapt, aproape orice relatare care depăşeşte formalismele logice extreme. În fine, ce vreau să spun e că mărturia unor întâmplări atinse de frisoanele fantasticului solicită o lectură empatică aparte.

Astfel de gânduri mi-a provocat Cartea întâmplărilor coordonată de Tatiana Niculescu, volum colectiv la care au participat: Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Corina Şuteu, Gabriel Liiceanu, Cristina Cioabă, Gabriela Tabacu, Ioan-Florin Florescu, Monica Pillat, Florin Bican, Ioana Nicolae, Augustin Cupşa, Marie-France Fauvet, Steinar Lone, Andreea Răsuceanu, Bogdan Răileanu, Mihaela Miroiu, Andriana Bittel, Marius Chivu, Alina Pavelescu, Jean A. Harris.

Este greu de crezut că cititorul contemporan nu vrea să cunoască fie şi numai o parte dintre aceşti intelectuali, foarte prezenţi în spaţiul editorial românesc, din modul în care au fost surprinşi şi impresionaţi de anumite fisuri din membranele realităţii supuse raţionalului. „Împărtăşim fragmente ale unei lumi care poate fi, desigur, descifrată psihologic, antropologic, cultural, psihanalitic, în lumina proiecţiilor, preocupărilor, traumelor, revelaţiilor, lecturilor sau obsesiilor fiecăruia dintre noi. Dar dincolo de interpretări stă adevărul experienţei şi al povestirilor. Oricum le-am interpreta, ele conţin un tâlc indescifrabil de dincolo de noi” – afirmă Tatiana Niculescu, schiţând convenţia pe care tema volumului o propune.

Coordonatoarea începe ea însăşi relatările prin coincidenţele petrecute în timpul în care şi-a scris unele cărţi. Aminteşte cum alegerea întâmplătoare, de fapt doar din considerente estetice, a fotografiei lui Corneliu Zelea Codreanu pentru coperta monografiei pe care i-a dedicat-o acestuia i-a confirmat teza: „legătura evidentă a ideologiei legionare cu cercetăşia introdusă în România la începutul secolului XX de principele moştenitor Carol şi, deci, cu celebra carte a generalului Robert Baden-Powell, Scouting for Boys”. Cel numit „comandantul” purta în această imagine „pelerina neagră şi pălăria comandanţilor de cercetaşi!”, fapt pe care autoarea avea să-l afle după apariţia propriu-zisă a cărţii.

Din aceeaşi zonă a scrisului şi livrescului, zonă în care conexiunile şi explicaţiile se încheagă mult mai uşor, vine şi povestirea Anei Blandiana. Scriitoarea a remarcat, la un moment dat, că în manuscrisele poemelor, exclusiv în ele, apărea o greşeală recurentă de scriere: „Era vorba întotdeauna de consoane care, dacă erau surde luau locul perechii lor sonore, sau, dacă erau sonore, eliminau perechea surdă”. După încercarea mai multor explicaţii, poeta a ajuns la concluzia că a găsit, de fapt, dovada concretă, tehnică, a faptului că poezia i se şi „dictează”.

Fără să iasă din această sferă a memoriei culturale, Ioana Pârvulescu aduce mai multe mărturii despre întâmplările sale petrecute pe graniţele cu „partea cealaltă”. N-am folosit întâmplător această expresie naumiană, pentru că unul dintre episoade ţine chiar de o comunicare la distanţă cu autorul suprarealist, fiecare dintre poveşti având un nucleu oniric şi/ sau mitic din sfera acestui curent artistic: visul cu zborul deasupra unor locuri bucureştene unde avea să locuiască după un timp sau visul cu Antéros, „zeul dragostei reciproce, fratele discret al mult mai celebrului Eros”, despre care nu ştiuse nimic până să-i apară pe această cale. Scriitoarea istoriseşte şi cum, într-un moment de cumpănă, la începutul unei agresiuni sexuale şi ameninţări de viol suferite pe vremea când făcea naveta şi fusese dusă într-o pădure de şoferul în maşina căruia se urcase, şi-a făcut apariţia „un cerb magnific cu o coroană de coarne plină de ani”. E ilustrarea unei „intervenţii” divine, o apariţie mitologică providenţială: „S-a oprit la un pas de maşină, drept în faţa parbrizului. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Şoferul s-a speriat pur şi simplu. Era un intrus, un veghetor, un luptător, într-un loc în care el se credea în voia lui. Cerbul avea ceva extrem de nobil, de impunător, părea venit din altă lume. Nu numai că nu se îndepărta, dar fixa într-un mod ciudat parbrizul. Am profitat de momentul de neatenţie al şoferului şi am sărit din maşină. (...) Nobilul meu apărător a făcut câţiva paşi înapoi, ca pentru a-mi face loc să trec, dar n-a fugit, mă veghea în continuare, se asigura că am scăpat, că merg cu bine. Părea stăpânul pădurii. Părea un zeu undercover”. Intensitatea şi tensiunile unor astfel de fragmente dau, efectiv, o puternică vibraţie cărţii.

Revenind la vise, Gabriel Liiceanu întăreşte impresia de expunere nudă la care ne supunem, uneori, prin intermediul lor: „Nu e întâmplător că Cioran povesteşte cum îşi detesta tatăl când, copil fiind, dimineaţă de dimineaţă, trebuia să-l asculte relatând nevesti-sii ce visase noaptea. Tocmai excesul acesta de personal şi intim face visul intransmisibil, şi povestirea lui nesuferită”. Însă există şi cealaltă faţă: „sunt interesante visele noastre comune, cele în care ne recunoaştem cu toţii cu spaimele şi fantasmele noastre”. Or, acestea sunt reflexii ale spaimelor, şi indiferent de insolitările pe care le introduc în viaţă, oferă un real teren de cercetare. Fragmentele din această antologie sunt preluate şi în cazul autorului Uşii interzise din alte cărţi şi puse într-un nou context, într-un nou dialog.

Despre vise scrie cu o reală chemare romanescă şi Gabriela Tabacu. Ea construieşte un nucleu narativ în jurul premoniţiei pe care prietena sa Marina, deprinsă cu cititul viselor, o are înaintea unei călătorii cu avionul dinspre Stockholm spre Belgrad. Aceasta se va lovi de neîncrederea confidentei sale, căreia îi cere sfatul şi îl şi urmează, numai că printr-un joc al împrejurărilor nu ajunge la aeroport şi evită cursa aeriană ce avea să se prăbuşească. Mai mult, bunica din vis, care-o şi învăţase pe Marina interpretarea semnelor, i-a vorbit şi despre „celelalte două”, ce se vor dovedi singurele supravieţuitoare ale tragediei. Textul e ca un semnal despre ignorarea acestei dimensiuni, iar întâmplarea i-a schimbat Gabrielei Tabacu optica: „Cât despre mine, se pare că în vremea aceea am fost şi eu atinsă de morbul viselor care privesc pe furiş spre viitor: am început să fiu foarte atentă ca, la trezire, să nu uit pe unde a vagabondat subconştientul meu în timpul somnului. Ceea ce aflu pe calea asta se dovedeşte de multe ori cu totul uimitor”.

Ca într-o înţelegere tacită, care conduce, în fapt, la o sincronizare nu uşor de explicat, cartea nu numai că nu este redundantă, ci, dat fiind caracterul individualizator al întâmplărilor încărcate într-un fel sau altul de mister, înregistrează o exhaustivă gamă de atitudini şi moduri de raportare la intruziunile suprarealului în cotidian. Sigur, este şi mâna coordonatoare, însă a dispus de experienţe suficient de diverse şi în esenţa, şi în expresia lor.

Pe lângă coincidenţele, apariţiile şi visele prin care am exemplificat deja, mai amintim şi de cuvintele care i-au venit lui Florin Bican din „lumea de dincolo”: alchimie şi rhema. Spunerea lor involuntară cu voce tare în timpul unui seminar doctoral i-a conferit posibilitatea să meargă în biblioteca Alexander von Bernus din Germania, poet, alchimist şi practicant al medicinei spagyrice. Este poate povestea cea mai „fantastică” din acest volum, desfăşurată sub însemnele alchimiei spirituale, în care gravitează şi spiritul lui Gellu Naum, trecut şi el prin varii experienţe alchimice. Trăirea unei stări modificate de conştiinţă, a unui „vis care nu fusese vis” l-a determinat să renunţe, în cele din urmă, la itinerariul alchimic. Nu este genul de întâmplare repovestibilă, aşa că n-am să dau mai multe amănunte.

Activitatea creatoare declanşează momente de maximă receptivitate a intervenţiilor din afară şi a pătrunderilor în partea nevăzută a lumilor. Poate fi fascinant să-i urmăreşti pe scriitori prinzându-le în arcanele limbajelor, când îşi iau libertatea să le împărtăşească. Literatura este indiscutabil legată de magie, de mister şi de fantastic, fenomene pe care, împreună cu arta şi religia, le umanizează. De-asta găsesc că sunt necesare editările periodice de Cărţi ale întâmplărilor. Închei, în registrul deschis de Florin Bican, cu paragraful concluziv al traducătoarei Jean A. Harris: „Vânez, aşadar, leul verde alchimic. Ce iese la suprafaţă, fie că e o poveste, fie că e un simplu enunţ, e ca o revelaţie. Cine sunt eu să vorbesc de lucruri nevăzute, de dincolo de noi? Un biet traducător pierdut printre cafele şi jumătăţi de ţigară. Pentru noi, cei care scriem, totul începe cu o vibraţie, cu un ritm incantatoriu de divinaţie. Iar asta înseamnă că suntem în căutarea acelor cuvinte şi a acelui ritm care să le vrăjească, pentru că ceea ce apare pe hârtie trebuie să aibă efect magic. Nu suntem oare atât de fericiţi când ne simţim cuprinşi de vrajă?”.