De când cercetarea academică îi solicită să se legitimeze epistemologic pentru a rămâne în rândul disciplinelor universitare şi, implicit, pentru a fi în calculele finanţărilor (sub forma unor varii proiecte educative şi/ sau de cercetare), istoria literară este tot mai des supusă examinărilor şi evaluărilor, atât din interior, cât şi din exterior. Interogarea şi metacritica au făcut dintotdeauna parte din bioritmul său, mai ales că propriul istoric i-a devenit, de la un punct, obiect de studiu şi temă. Istoriei literare i s-au contestat sistematic ierarhiile (canonizante) pe care le-a impus, prin istoriile literaturii scrise de criticii cei mai autoritari din diferite epoci, şi, aş zice, i s-a contestat metodologia şi dimensiunea didactică. În consecinţă, în studierea literaturii s-a recurs la importul de metode şi de limbaj din ştiinţele cu o mai mare credibilitate epistemologică (inclusiv din biologie). Protagoniştii au încercat afilierea la istoria mentalităţilor, istoria ideilor sau istoria socială, în genere, printr-un nou tematism care nu poate, totuşi, să justifice până la capăt omologiile dintre realităţile istorice şi ficţiunile unor autori individuali, care, de foarte multe ori, nu s-au dat înapoi de la deformarea şi falsificarea faptelor istorice pentru a-şi susţine ideile estetice.

Pe de o parte, Michel Foucault a oferit, de pildă, prin cărţile Cuvintele şi lucrurile şi Arheologia cunoaşterii, soluţii şi modele teoretice convingătoare şi fiabile pentru (re)scrierea istorică, în genere, soluţii care rezistă inclusiv rigorilor epistemologice ale postmodernismului. Pe de altă parte, s-a dezbătut şi se dezbate, cu istoriile literaturii pe masă, necesitatea „regiunii epistemologice” (Foucault) pe care istoria literară a generat-o, reafirmându-se funcţia pedagogică a acesteia, derivată din cultivarea spiritului critic şi experienţa profund individuală oferită de poezie, de proză şi, deopotrivă, de discursurile critice însele, adică atât de catharsisul artistic, cât şi de voluptatea analitică, cu multiplele sale ramificaţii hermeneutice.

*

Cea de-a şaptea ediţie a Festivalului Naţional de Literatură, FestLit Cluj 2020, avea ca temă Istoriile literaturii române, dar evenimentul a fost suspendat din cauza pandemiei. S-a realizat, totuşi, o antologie de texte, sub coordonarea Irinei Petraş, antologie în care semnează (în ordine alfabetică): Elena Abrudan, Iulian Băicuş, Iulian Boldea, Ştefan Borbély, Constantina Raveca Buleu, Ion Buzaşi, Al. Cistelecan, Gabriel Coşoveanu, Daniel Cristea-Enache, Constantin Cubleşan, Victor Cubleşan, Ioan Pop-Curşeu, Gabriela Gheorghişor, Dan Grădinaru, Săluc Horvat, Laszlo Alexandru, Adrian Lesenciuc, Nicolae Manolescu, Marius Miheţ, Andrei Moldovan, Delia Muntean, Eugeniu Nistor, Nicolae Oprea, Olimpiu Nuşfelean, Ovidiu Pecican, Gheorghe Perian, Irina Petraş, Ion Pop, Mircea Popa, Ilie Rad, Ion Simuţ, Adrian Tudurachi, Cornel Ungureanu, Ion Vlad, Răzvan Voncu, Magda Wächter. Cele mai multe dintre texte sunt, după cum spune artizanul acestei volum, „reluări revizuite şi adăugite ale unor studii, cronici literare, eseuri, apărute în volume ori în revistele literare”. Introduse între aceleaşi două coperte, ele relevă un dialog poate surprinzător de coerent, cu poziţii complementare, cu interferări oportune, cu fixarea unor repere, cu stabilirea unor traiecte ale receptării convergente care au scăpat, efectiv, atenţiei în absenţa unui asemenea proiect editorial.

Lucrarea reprezintă, în fond, o redutabilă istorie critică a istoriilor literaturii române. Se deschide cu o suită de fragmente din cartea de Convorbiri cu Nicolae Manolescu a lui Daniel Cristea-Enache (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017), în care sunt atacate majoritatea temelor mari întâlnite, prin întrebări bine ţintite, însoţite de contextualizări foarte utile. De altfel, Daniel Cristea-Enache este şi unul dintre comentatorii competenţi ai Istoriei critice din paginile acestei lucrări. Nicolae Manolescu vorbeşte despre „modelul” Călinescu, ineluctabil, şi despre alternativa lovinesciană, printr-o caracterizare călinesciană, stilistic, a dublei perspective: „Ceea ce îi despărţea era temperamentul. Placid-clasic al lui Lovinescu, emfatic-baroc al lui Călinescu. Moderaţiei celui dintâi îi răspundeau excesele celui de-al doilea. Lovinescu era un liberal şi un democrat; Călinescu, înclinat spre gesturi totalitare (...)”. Aş remarca, inclusiv în aceste secvenţe, flexibilitatea criticului şi capacitatea sa de a întreprinde, pe de o parte, o lectură „dinspre prezent spre trecut, (...) posibilă doară dacă perspectiva era estetică”, iar pe de altă parte, o lectură contextualizată, care include comentariile de escortă, de care, practic, depinde, pentru că istoria literară nu mai poate fi decât critică. El remarca, în introducerea numită „Istoria literaturii la două mâini” din Istoria critică..., faptul că, în fond, „critica se învecheşte, măcar ca limbaj, mai încet decât poezia, romanul sau drama, mult mai evident datate, mai cu seamă la distanţe mari de timp”. De altfel, a devenit iconică, aş spune, pentru istoria literaturii, imaginea lui Escher cu cele două mâini care se desenează reciproc, folosită de Nicolae Manolescu pentru coperta primei ediţii a Istoriei critice. În paranteză fie spus, mi s-a părut o exagerare, care m-a şi mâhnit atunci, student fiind, când Manolescu a afirmat la o lansare a Istoriei... sale în Craiova, că literatura începe odată cu critica literară, că până în acel punct au existat cărţi de ficţiune, nu literatură. Anii de studiu care au urmat şi, mai târziu, de predat mi-au confirmat zisele criticului sub fascinante forme, care nu ţin doar de instituţionalizarea literaturii, ci de fundamentele gândirii şi de posibilităţile abordărilor arheologice (din nou, Foucault).

Următoarele două intrări din volum au un pronunţat caracter teoretic. Adrian Lesenciuc atacă ideea sfârşitului istoriei literare dinspre celebra carte Sfârşitul istoriei şi ultimul om a lui Francis Fukuyama, dezamorsând această temere de factură postmodernistă, concluzionând, totuşi, că nu se va mai putea scrie o istorie literară la două mâini după Istoria critică. Studiul lui Adrian Tudurachi evidenţiază mutaţiile din interiorul abordărilor istoriei literare, constatând că „fenomenul actual de chestionare a perspectivelor istorice se datorează unui şir de deplasări care s-au petrecut în câmpul studiilor literare din ultimii treizeci de ani”, identificând „trei asemenea re-orientări”: prima consistă din „o emergenţă a geografiei literare, sub diversele ei forme”, văzută ca „o soluţie alternativă de afirmare a diversităţii culturilor literare în afara cadrului îngust al entităţilor statale constituite în baza principiului naţional”; „în al doilea rând, au fost direcţiile de cercetare care s-au distanţat de premisele progresiste ale istoriei literaturii”; „în al treilea rând, a fost vorba de reprezentarea naraţiunilor istorice multiple”, care constă în elaborarea diverselor istorii ale „marginalilor”.

O abordare aparte este cea a lui Cornel Ungureanu, care combină istoria literară cu geografia literară, delimitând anumite spaţii prin forţa de reprezentare a unor opere paradigmatice. El a şi scris O istorie secretă a literaturii române (a cărei reeditare am întâmpinat-o şi în această rubrică la începutul anului).

O bună parte dintre articole este focalizată, apoi, pe cristalizarea conştiinţei critice şi pe apariţia şi desfăşurarea discursurilor istorice centrate pe evoluţia literaturii. Despre realizările genului de până în primul Război Mondial se ocupă Dan Grădinaru, Mircea Popa, Ilie Rad, Ion Simuţ sau Ion Pop. Aş aminti aici de demersul lui Ion Simuţ care proiectează „Istoricul conceptului de istorie critică în cultura română”, atribuindu-le unor Ionică Tăutul sau Iustin Popfiu, pentru folosirea sintagmei, rolul pe care, bunăoară, G. Ibrăileanu i-l acordase, în Spiritul critic în cultura română, lui Alecu Russo, autorul expresiei „Critica criticii” din titlul unui articol. Dar, în ambele cazuri, este rodul, mai degrabă, al „expresivităţii (critice) involuntare”, spiritul critic în sensul modern apare, în toată puterea cuvântului, abia odată cu Titu Maiorescu. Istoriile interbelice sunt analizate cu acurateţe de Al. Cistelecan, Ion Simuţ sau Adrian Tudurachi.

Surprinde cât de puţin sunt analizate istoriile lui Eugen Negrici, pe care le discută, efectiv, doar Irina Petraş, Răzvan Voncu şi Gabriela Gheorghişor, deşi autorul Iluziilor literaturii române şi al Literaturii române sub comunism reclamă, în fond, iluziile receptării şi evoluţiei într-un timp al surghiunului esteticului şi al învelişurilor ideologice. Gabriela Gheorghişor surprinde spiritul şi funcţiile profunde ale acestei istorii critice şi demitizatoare: „În subsidiar, istoria lui Negrici este o fabulă despre energia misterioasă a literaturii. Aparent neimportantă, literatura a fost dintotdeauna vânată de toate tiraniile. Jinduită ca un inel al lui Gyges. Iar puterea inelului devine periculoasă, când ajunge pe vreun deget Sauron”.

Cum am sugerat încă din titlu, volumul de faţă se citeşte, de fapt, ca o instructivă şi necesară istorie critică a istoriilor literaturii.