Gabriel Chifu este un romancier care-şi trece poveştile prin reţeaua temelor mari, prin sinapsele întrebărilor existenţiale, catalizatoare, extrase adesea din literatura canonică, varii substraturi livreşti asigurându-i pânza freatică din care-şi irigă fluxurile narative. Or, într-o contemporaneitate în care există suficiente alibiuri, montate şi formulabile în contul postmodernismului, pentru temele marginale şi pentru o literatură a minorului, în genere, proiecte ca Ploaia de trei sute de zile sau În drum spre Ikaria se pot lovi de un scepticism critic aprioric. El este întrucâtva normal când vine dintr-o opţiune metodologică, fiindcă această literatură trebuie citită prin prisma gândirii tari pentru deschiderea tuturor perspectivelor pe care le implică, cele mai multe inaccesibile, de la un punct încolo, gândirii slabe sau refuzate de această poziţie. Astfel de refuzuri pot fi interesante ca exerciţiu interpretativ, când nu degenerează în contestări fără fond şi, mai ales, dacă nu sunt confundate cu atitudinea huliganică, atât de prezentă în spaţiul publicistic de pe la noi. (Întocmai ca pe stadioane, se întâmplă ca indivizii captivi ai acestei confuzii nici să nu vadă jocul propriu-zis, respectiv să nu citească textele pe care le comentează şi le „critică”).

Mai trebuie spus că această literatură, care activează şi solicită, în timpul lecturii, categorii ale gândirii tari, nu se retrage, în mod necesar, în vreun soi de ermetism, cum li s-ar putea părea eventualilor cititori leneşi, ci propune mai multe paliere de lectură. Pentru că În drum spre Ikaria este şi un subtil metaroman, unele dintre cheile de lectură se regăsesc în interiorul său. Spre exemplu, premisa de lectură pe care am formulat-o se confirmă prin modul în care-şi proiectează Cristian Lazăr, personajul ce se prezintă ca fiind scriitor, receptorul: „Scriind, eu n-am avut în minte cititorii. Nu izbuteam să-mi conturez în imaginaţie chipurile lor, rămâneau neclare, în ceaţă. Eu mereu am avut în faţa ochilor cititorul”, adică pe critic, în persoana lui Mihai Tomescu, de la care aştepta verdictul şi împlinirea textului printr-o lectură deplină.

În drum spre Ikaria începe ca un roman de călătorie. Andrei Gotea, un tânăr ce provine dintr-o familie de emigranţi români din Canada, pleacă să-şi întâlnească iubita, Norna, care se afla într-un stagiu de cercetare pe o insulă din Grecia. De la Norna deprinsese călătoria ca mod de viaţă, ea fiind într-o continuă căutare a cunoaşterii, întreprinsă pe cale universitară. În schimb, Andrei renunţă la orice formă de instituţionalizare, trăieşte din generozitatea părinţilor şi din banii câştigaţi printr-un blog. Destinaţia, Ikaria, este învăluită într-o mitologie de fabricaţie turistică, incluzând aspecte curative excepţionale, locul reprezentând şi tema de cercetare a Nornei. Drumul lui Andrei este presărat cu tot felul de obstacole produse de un hazard care-şi va găsi explicaţia abia în final. Ratează feribotul oficial şi se îmbarcă pe vasul Nostos, care acostează, în urma unei defecţiuni, pe o insulă greu de identificat şi cu Google Maps. Pe parcursul zilei în care se repară nava are o aventură cu Irina, ospătăriţa ucraineancă de pe Nostos, plănuind ca a doua zi să-şi reia drumul.

Pe această insulă, aparent intermediară, care nici măcar nu are un singur nume şi Andrei o poate numi Noima, are loc o schimbare pe care romancierul o dozează cu măiestrie, reuşind o decolare perfectă spre registrul fantastic, fără turbulenţe, fără noduri narative la vedere, fără artificii inutile. Întreaga acţiune pivotează sub îndrumarea misteriosului domn Stavros, un altfel de ghid, care fizic seamănă cu Don Quijote – comparaţie ca o fumigenă prin care ni se ascunde, pentru o vreme, identitatea acestui personaj cheie. Aici se încheie călătoria fizică, spaţiul aproape că dispare, şi începe călătoria spre interior. Umberto Eco observa, cu spiritul său umanist atât de cuprinzător, de fantastic şi, deopotrivă, de exact, că „fanteziile noastre cu privire la insule se învârt, până şi în zilele noastre, între mitul unei insule care nu există, adică mitul absenţei, cel al unei insule care există prea din calea-afară, adică mitul excedenţei, cel al unei insule negăsite, sau mitul impreciziei, şi cel al unei insule neregăsite, altfel spus un mit al aşa-numitei insula perdita”. Mai mult, autorul italian distinge, în ceea ce priveşte prima categorie, între „insulele în care ne cer să ne prefacem că există (printr-un apel la suspendarea neîncrederii) şi cele care ne vorbesc despre o insulă care nu există prin definiţie, ci numai ca să afirme puterea poveştilor” (Umberto Eco, „De ce insula nu e niciodată de găsit”, în Cum ne construim duşmanul, Polirom, 2011). În romanul de faţă avem ambele ipostaze: Stavros îi cere lui Andrei să creadă că Noima există, din moment ce o poate numi, iar Gabriel Chifu o imaginează pentru a spune o poveste a Sinelui. Trecerea, aşa cum o revelează iniţial Stavros, este prezentată cât se poate de plauzibil, doar cu unele indicii care, privite retrospectiv, pregătesc intrarea în fantastic: „Dacă există un loc cu puteri tămăduitoare, acesta este insula noastră, Ombilicos. Dacă există o insulă a tinereţii fără bătrâneţe, aceasta este insula noastră, Ombilicos. Dar, de vreo sută de ani încoace, de când lumea a început în chip frecvent să călătorească de plăcere, şi, cu precădere, în perioada contemporană, când turismul a luat amploare, ne-am dat seama că ne paşte un pericol uriaş: acela ca insula să fie invadată de străini, de «consumatori», de turişti superficiali şi grăbiţi, care să ne strice vieţile bine rânduite. Care să se folosească iresponsabil de puterile deosebite ale locului şi să le risipească, să le cheltuie lejer, nesocotit până la secătuire, până distrug tot. Ne-am dat seama şi că singura posibilitate ca să apărăm insula împreună cu comoara ei, aceste însuşiri ale sale tămăduitoare, este să păstrăm secretul. Aceste însuşiri să rămână ceva ştiut doar de noi, localnicii. Dacă alţii, profanii, străinii, vor afla, atunci ei, fără îndoială, cu nesăbuinţa lor, vor strica, vor vătăma, vor nimici aura locului nostru. Când am realizat aceasta, cineva dintre localnici, tatăl meu a fost acela, a avut ideea pe cât de simplă pe atât de strălucită, să mutăm legenda în altă parte. Aşa a apărut Ikaria, ca un surogat pentru uzul turiştilor, pentru foamea lor de senzaţional. Celor din Ikaria le convine situaţia. Transferul de poveste şi de prestigiu a adus acelei zone, prin valul nesfârşit de curioşi care o vizitează, faimă şi o nesperată prosperitate”.

Andrei acceptă să rămână pe acest tărâm o vreme, neştiind că-l aşteaptă o odisee spre interior, neştiind că nu face decât să-şi accepte predestinarea. Stavros îl conduce la o Casă de Sănătate, unde îi oferă un fel de slujbă, promiţându-i locuirea într-un loc providenţial, dovedindu-se, în cele din urmă, „un fel de Muntele vrăjit redivivus, un fel de sanatoriu al disperaţilor, într-o altă versiune, ca o rescriere”. Iată, aşadar, hipotextul la vedere, Andrei recitind marele roman al lui Thomas Mann parcă să vadă în ce măsură s-a rătăcit el însuşi ca un Don Quijote.

În această Casă de Sănătate va activa ca „asistent” şi ca „martor” într-un Pavilion Românesc, unde sunt „trataţi” neconvenţional, printr-un soi de logoterapie, o serie de indivizi bolnavi, plini de secrete, care-şi acceptă rememorarea vieţii ca pe un examen pentru obţinerea unui tratament despre care nu ştiau nimic. Între aceste personaje se evidenţiază: Vlad Popa, medic român stabilit în Germania, în amintirile căruia îşi fac loc traumele comuniste şi o voinţă oarbă de putere transformată în perversiunea facerii de bine; cameleonicul şi excepţionalul orator Tiberiu Bonar, de care Andrei este, la început, fascinat datorită culturii sale, ce se va manifesta însă numai ca un joc pe care Bonar însuşi îl numeşte versatilitate identitară, dovedind o dublă personalitate, pe de o parte, de om cu o carieră extraordinară, pe de alta, de om al Securităţii postcomuniste şi dependent de jocuri de noroc; Cristian Lazăr, scriitorul care şi-a găsit vocea, stilul şi, implicit, calea. Ei se prezintă în faţa unei comisii medicale formate din profesorii Mic şi Maxim, un cuplu construit ingenios-ironic, însă fără maliţiozitate, care sunt evaluatorii tuturor personajelor ce trec prin faţa lor, jucând, în fond, şi rolul de instanţă auctorială sau critică. În faţa acestora mai vin şi bătrâna Angela Câmpean, Dan Cosma, Petre Mareş, Valeriu Manea sau Sandra Dobre, personaje care descriu, cum s-a spus deja în cronicile de care romanul a beneficiat, imagini ale cetăţeanului român, ocazie cu care Gabriel Chifu oferă câteva numere de virtuozitate stilistică, individualizându-le prin limbaj şi surprinzându-le totodată stereotipia.

Cum spuneam la început, romanul are mai multe paliere de lectură: cel de suprafaţă – al filmului acţiunii; cel parabolic; cel etic-spiritual, cel metaromanesc etc. Nu pot fi cuprinse într-o cronică sau epuizate într-un text de gradul al doilea. În drum spre Ikaria pare că se (re)scrie în faţa lui Andrei Gotea şi, simultan, a cititorului, din forţa călătoriei spre interior, din energia inepuizabilă a temelor mari, care sub condeiul unui scriitor de anvergura lui Gabriel Chifu dobândesc proteismul şi vitalitatea literaturii înalte, cu mize existenţialiste.