A apărut anul acesta, la zece ani distanţă de când a debutat seria de Opere, al patrulea tom din scrierile lui Gellu Naum. După cele dedicate poeziei, prozei, respectiv teatrului, cel din urmă include, sub titlul Varia, textele colective (semnate alături de membrii grupului suprarealist de la Bucureşti), zece interviuri – între care şi dialogul cu Sanda Roşescu publicat, în două ediţii, şi sub formă de volum de sine stătător cu titlul Despre interior-exterior –, corespondenţă şi o anexă. În ceastă ultimă parte regăsim şase texte cvasi-teoretice despre poezie şi literatură sau, cum prefera Naum însuşi să numească astfel de scrieri, theoretice. Toate cele patru volume beneficiază de lectura empatic-analitică a Simonei Popescu, sub forma unor „Prefeţe”, necesare nu numai la nivel explicativ, dar, mai ales aş zice, pentru introducerea în atmosfera literaturii naumiene, care se revoltă şi scapă, în general, discursurilor de gradul al doilea. S-au ocupat de îngrijirea acestui ultim op şi Sebastian Reichamnn şi Dan Stanciu, cunoscători din interior ai operei, putem spune, fiind coautori în cinci dintre textele din prima secţiune şi apropiaţi ai scriitorului.

Este un eveniment editorial în toată puterea cuvântului şi, lucru rar în cultura autohtonă, îndeplinirea unui proiect. Literatura naumiană a devenit, în ultimele decenii, terenul şi obiectul a numeroase studii, inclusiv doctorale, soldate cu monografii şi eseuri interesante, concentrate pe diferite aspecte. Însă nu dă niciun semn de epuizare, nefiind, de fapt, în natura ei o astfel de perspectivă. Ea are un caracter catalizator, care permite, probabil mai mult ca oricare alta din istoria noastră literară, interpretări individuale şi personale care se pot sustrage codurilor critice şi şcolilor hermeneutice. A produs, în acest sens, o carte unică precum Clava. Critificţiune cu Gellu Naum, în care autoarea Simona Popescu şi scriitorul suprarealist oferă un joc mediumnic al construirii sensului care transcende interpretările clasice răsfrânte asupra literaturii suprarealiste.

Trec peste alte aspecte ce ţin de receptare sau de contextualizare, grăbindu-mă să verific, prin intermediul acestor texte varia, o ipoteză pe care mi-am schiţat-o încă de la primele lecturi: abia odată luat pe cont propriu, suprarealismul a devenit pentru Gellu Naum vertical. Până atunci se aflase în zona tatonărilor şi a influenţelor reciproce, adică pe orizontală, pândindu-l şi pe el, cel puţin în textele programatice, în primele patru volume de poezie şi în cele de proză, pericolul manierizării, pericolul angajării politice sau al teoretizărilor dialectice, în siajul lui Hegel şi al materialismului dialectic. Semnale de alarmă fuseseră trase de suprarealiştii români în Dialectica dialecticii, unde se acuză tocmai căderea în manierizare. Gellu Naum, la rându-i, conştientizează aceste fundături şi scrie texte ca Poetizaţi, poetizaţii... (introdus în volumul Opere II. Proză) şi Inventatorii banderolei.

După destrămarea grupului suprarealist de la Bucureşti, pe care îl formase alături de Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu şi Paul Păun, accelerează procesul de distilare a suprarealismului, din care continuă să-şi asume anumite zone poetice, anumite procedee de provocare şi întreţinere a stării de poezie, îndepărtându-se de capcanele ideologice interbelice ale mişcării care s-a dorit, în fond, de eliberare. Citindu-i textele din Varia, în care îşi exprimă în permanenţă neîncrederea în limbajele cu detentă teoretică, eziţi şi mai mult în alegerea cuvintelor prin care se poate scrie despre acest impresionant destin poetic. Voi încerca, totuşi, să surprind etapele depăşirii fazei activist-militante, care se reflectă inclusiv în poezie – se pot cita numeroase pasaje în acest sens din Drumeţul incendiar, spre exemplu, şi fazele cristalizării suprarealismului naumian.

Desprinderea are loc pe mai multe planuri, prin mai multe revelaţii, între care unele cu adevărat decisive. Prima este descoperirea iubirii totale pentru Lygia, pe care a cunoscut-o în 1943 şi alături de care va trăi miracolul şi magia dragostei, până la finele vieţii, adică timp de mai bine de cincizeci de ani, jumătate de secol în care a cunoscut misterele androginului. Episodul prizei de conştiinţă îi este mărturisit Sandei Roşescu, în dialogul Despre interior-exterior: „Şi iată că, într-o seară, plimbându-mă prin Bucureşti, am rămas ţintuit în mijlocul străzii. Şi s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluţionare, care mă mai lucrau pe zonă de suprafaţă, au plesnit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am ştiut că o iubesc pe Lygia. Şocul eliberator a fost atât de puternic, încât nu exagerez când spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc... Numeşte asta erotomanie sau cum vrei. La urma urmei, toate trebuie să aibă un nume... Ai văzut limpede că dragostea, exact ca iniţierea în unele mistere, are nişte trepte superioare pe care nu le poţi atinge dacă nu eşti disponibil pentru ele...”. Or, să ne amintim că în Infra-Negrul, text semnat alături de toţi ceilalţi patru membri ai grupului suprarealist, se declama: „Poezia, iubirea, revoluţia sunt totuna”. În 1946, Naum şi Lygia aveau să se căsătorească, rămânând împreună toată viaţa.

Sandra Roşescu a fost unul dintre conlocutorii speciali ai săi, un favorabil în preajma căruia s-au declanşat acele stări poetice oportune confesiunilor determinante pentru înţelegerea literaturii naumiene din anii maturizării şi maturităţii. Îi împărtăşeşte acesteia şi credinţa ce se află la originea relaţiilor sale cu lumea şi cu realul: „De fapt, ne mişcăm pe nişte traiectorii de favorabilitate şi nefavorabilitate; întâlnim oameni, plante, obiecte, astre care ne sunt favorabile sau nefavorabile, care împlinesc legile mari ale acestui principiu...”. În 1947, Naum „începe să scrie un straniu poem iniţiatic, de factură ezoterică, fără titlul(manuscrisul va fi publicat postum, sub titlul Calea Şearpelui)”, după cum precizează Simona Popescu în „O bio-bibliografie”. Este textul prin care încearcă desăvârşirea stării de graţie primite din întâlnirea Lygiei, un text al purificării, unde pregăteşte întâlnirea favorabililor şi se lasă condus spre musă, spre centrul lumii, unde se află „Lighioara şi eu” (Opere I. Poezia, p. 720). Este o descoperire a sinelui scăpat de panici, de maladii, o ascensiune pe Calea şearpului, descrisă în şapte trepte, fiecare constând în câte o formă de eliberare.

Prin astfel de experienţe personale renunţă la luptele de putere duse în şi prin literatură. În amplul interviu luat de Elena Ştefoi, în 2002, afirmă: „am devenit un individualist feroce în urma aventurilor mele colective...”, însă aici nu surprinde decât declicul de suprafaţă, muncindu-l în continuare probleme străine de sine şi de poezie. Nu aminteşte de experienţele profund personale şi pentru că nu în fiecare convorbire se cufundă în zonele cele mai adânci ale fiinţei, deşi vorbeşte de fiecare dată despre „starea de poezie”, o stare de surescitare, la limita reveriei şi a visului, a hazardului favorabil. Întreaga energie creatoare, altădată risipită în manifeste, are, după acest declic, toţi vectorii întorşi spre interior: „Poezia nu este o chestiune «estetică», ci o chestiune de etică. E nevoie de o aspră disciplină interioară pentru a putea intra în «Starea de poezie»”. Nu întâmplător volumul revenirii din 1968, după mulţi ani de restricţii exercitate de regimul comunist, se numeşte Athanor, cuptorul alchimic producând atât transmutaţia experimentelor sale literare anterioare, cât şi a experienţelor în metalul noii poezii. Naum povesteşte în nenumărate rânduri şi episoadele de transă din spital, unde lua somnifere şi starea de poezie lua naştere între starea de somn şi starea de veghe, într-un crepuscul din care nu trebuia decât să transcrie, cum s-a întâmplat şi cu Nigredo.

Înainte de încheiere, concluziile neputând fi decât conjuncturale, transcriu şi o „definiţie” a poeziei aparent mai formală, prin prisma exprimării, dar la fel de profund suprarealistă, pe care poetul o oferă în discursul ţinut la Festivalul de poezie de la Struga, în 1966: „Poezia se compune singură în spaţiul propriei sale necesităţi. Ea nu este nici demonstraţie pură şi simplă, nici justificare. Meritul şi miracolul său sunt că ea sintetizează timpul, că situează acest timp sintetizat în corespondenţele sale concret-spaţiale. Ea descoperă şi declanşează angrenajele complexe ale unei realităţi care nu este niciodată statică, niciodată identică sieşi”.

Varia ne oferă texte din marginea operei lui Gellu Naum, însă trebuie să ţinem cont că dihotomia centru-margine nu funcţionează aici sub incidenţa jocurilor şi voinţei de putere, ci ca o treaptă premergătoare întâlnirii cu celălalt, adică al unei altfel de regăsiri a sinelui. Literatura naumiană poate fi, în funcţie de disponibilitatea fiecăruia, catalizatoare în procesele cunoaşterii pe care scriitorii şi cititorii le întreprind, întotdeauna împreună, poate fi chiar mediumnică.