Dat unui volum de poezie, un titlu precum Biocharia: ritual ecolatru promite atât aventurări lexicale, cât şi un activism asumat individual, în chip poetic, nu de pe poziţii cvasi-morale, cum se întâmplă în discursurile ideologice, cu aere mesianice, ale salvatorilor de serviciu ai planetei. Mihók Tamás umple acest titlu cu texte în care conştiinţa critică îi conferă distanţarea necesară, s-ar părea, pentru a surprinde şi configura estetic şi, deopotrivă, de la nivelul postadevărului şi al postumanului un mediu convulsiv, în care instinctul ecologic de conservare este profund alterat. Aici se află sursa tensiunii, ce irumpe dintr-un interior-exterior marcat de viziuni sumbre, distopice, deprinse parcă din documentarele Discovery şi National Geographic.

Totuşi, există riscurile, într-un astfel de discurs, ca poezia să fie prea mult pusă în slujba limbajului, să intre într-o zonă militantă şi experimentul să nu fie suficient susţinut de experienţă. Mihók Tamás nu rezistă în totalitate ideologiilor ecologiste capturate şi orientate de noile curente de stânga, dar prin ilustrările sintagmei ritual ecolatru se dovedeşte conştient de aceste capcane. Instrumentează cel mai adesea un soi de suprarealism negru, captând cinematografic eroziunile naturii provocate de intruziunea umanului, redate la nivel verbal prin acel vag imperfect ce nu trimite atât la trecut, cât la un timp suspendat, întocmai ca la Gellu Naum, de multe ori, în cazul de faţă, post-apocaliptic: „o mie de cadre pe secundă amorf/ conştiinţa de sine clipind în carne/ tandreţe şi isterie –/ travesti al moliilor adunate la geam/ duios se topeau gheţarii în 4k/ telespectatorii mofluzi se trezeau din paralizie/ vociferau/ în organele lor compostabile/ se pregătea saltul semantic mortal/ pisica cu ochi de bondar din uscătorie/ ne petrecea la containere/ în privirea ei certitudinea/ că pe termen lung/ musafirul învinge întotdeauna” (postadevăr). Citit prin motoul cărţii, „cu noi s-a căptuşit organismul gazdă/ cel care ne-am crezut în tot acest timp” (Fehé Renátó), ne dăm seama că musafirul din acest ultim vers este chiar omul. Crezându-se „gazdă”, şi-a însuşit ritualurile ecolatre, justificându-şi predispoziţia invazivă, ruptura şi agresiunile faţă de natură. Aşadar, ritual ecolatru nu poate fi decât o expresie (auto)critică.

Nu mai este un risc aprioric să intri într-o astfel de zonă tematică, din moment ce s-a conştientizat că nu există o ruptură propriu-zisă între sfera esteticului şi celelalte sfere ale cunoaşterii, că poezia trebuie să-şi asume funcţii pedagogice şi morale, adresându-se într-atât de direct conştiinţei. Este decisiv însă modul în care se fac aceste intrări, cum sunt atrase în cuptoarele alchimice ale poeziei astfel de zone discursive. Mihók Tamás recurge la imagini surprinzătoare, la tablouri narative în care-şi urmăreşte eul în realităţile denaturalizate, deci şi dezumanizate, pe care i le livrează actualitatea, pe diferite căi, despre individul aflat într-o psihoză consumeristă. Îşi recunoaşte, resimte şi reconstituie înstrăinarea, iar transfigurarea este mai întotdeauna violentă, din cauza fragilităţii universurilor compensatorii: „am văzut trunchiuri retezate la înălţimea gleznei/ tihna ielelor acupunctura lemnului pe pieile albe/ [...]/ am văzut un copac de ultimă generaţie şi am îngenunchiat/ printre rădăcinile lui fragede articulaţiile noastre/ jucau alba-neagra c-un bob de năut/ blufau ruşinea măsluiau iluminarea” (jertfar) sau „ne rosteam numele şi lucrurile ni se retrăgeau îndărăt/ ne legănam în negură şi organele noastre complotau/ m-am tăvălit în memoria ta cu scaieţi jucam badminton/ ascetul vician ne striga din clopotniţă colinele îl strângeau”. Odată atrofiate fibrele naturii, claustrarea devine una dintre stările de spirit dominante.

Trăirile interioare şi denunţurile fenomenelor exterioare alternează, între cele două falii poetice creându-se o relaţie cauză-efect. În look back in anthropocene, subintitulat poem reciclat, cele două dimensiuni sunt puse faţă în faţă, prima parte descriind, cu multă intensitate poetică, epuizarea provocată de mediul devitalizat: „e iarnă de-am obosit./ sunt, cum a spus cineva, un pod detonat între empatie şi faptă./ corpul meu se va târî afară din cuşcă, corpul meu îmi va supravieţui –/ ce eră? ce secvenţă?/ (cântec al dunelor de nisip)/ aş vrea să mă port frumos/ în timp ce punga de plastic traversează strada în siguranţă/ şi, ca la o transfuzie,/ să tamponeze cineva cu dezinfectant./ (în curând utilitatea mă va închide ca o paranteză –/ continui să fermentez.)/ măresc imaginea şi mizeria din pori: ce eră? ce secvenţă? am obosit/ (în moarte clinică, acufenele spiralate/ ating frecvenţa inelelor saturniene)”. Nostalgia relaţiei organice cu natura nu este de factură romantică, ci are la origini sensibilitatea postmodernului urmărit de problemele postumanului, privind dinspre postistorie, termeni forjaţi teoretic în ultimele decenii, absorbiţi, iată, şi în discursul poetic. Aceeaşi densitate ne întâmpină şi în partea activist-demonstrativă, să-i spunem, a poemului, deşi poate ne-am aştepta ca în astfel de fragmente concentraţia să scadă: „pentru utilajele ce deversează deşeuri medicale-n râu/ şi pentru plămânii înduplecaţi ai fabricanţilor de ciment,/ pentru martiriul pădurarilor cinstiţi/ şi pentru blazoanele oligarhilor cioplite-n granit,/ pentru ghenele piscicole şi sudalma tacită a valurilor/ şi pentru gârla birocratică a legilor verzi niciodată promulgate,/ pentru cărucioarele în care profitul şi rata mortalităţii fac casă bună/ şi pentru salturile mortale ale fiarelor domesticite:/ progresul civilizaţiei fusese testat în vid./ un singur cadru pe secvenţă, era glaciară,/ de-ajuns pentru adevăr./ e iarnă de-am obosit”. Versurile descriu, implicit, o năzuinţă eco-estetică, fiind presărate şi cu varii inserţii metapoetice, inerente demersurilor ce cultivă o asemenea luciditate.

Dereglajele provocate de pierderea locuirii în natură produc simulacre, inclusiv imaginea unei noi glaciaţiuni, surprinsă în diferite feluri. Clopot submarin, unul dintre cele mai bune texte din volum, reproduce, cum spuneam anterior, într-o notă suprarealistă, un episod impresionant din punct de vedere vizual: „păienjenii de apă goneau razele luminii artificiale/ catedrala epavă găzduia peste opt sute de specii de peşti/ algele demineralizate aveau camere montate în spori/ măicuţele urmăreau reproducerea apoi se scufundau/ purtau zale cu bile de plumb la gleznă curenţii marini/ făceau dragoste cu veşmintele lor lungi coloane minerale/ urcau de jur-împrejur astăzi rugăciuni mâine stalagmite/ când tălpile măicuţelor atingeau fundul epavei/ îşi înghiţeau vuietul şi plumbul se sublima devenea heliu/ atunci picioarele albe ţâşneau în sus se alternau rapid/ ai fi zis că-s mormoloci metamorfozaţi pe sfert/ că nu se opresc până nu deşurubează materia”. Este un tablou demn de îndrăzneala unui Dali, sfidând raţionalul, dând întâlnire unor elemente greu de imaginat într-un singur instantaneu.

Afirmam că titlul promite aventurări lexicale. La acest capitol, acumulările sunt din abundenţă. Sigur, tendinţa este deja veche, trecându-se de mult peste prejudecata „nepoieticităţii” prealabile a unor termeni. Dar rămâne în continuare o provocare să scrii cu termeni şi sintagme ca „micoriza”, „solarpunk”, „physalis”, „alergeni”, „case cu hobbiţi în valea euphorbia” etc. Poţi să ratezi foarte uşor în acest fel, dar şi să găseşti combinaţii câştigătoare. Mihók Tamás reuşeşte să le integreze şi să câştige, astfel, un spor de originalitate. Pericolul care pândeşte această practică este ermetizarea, încă din prima clipă, sau în timp, pentru că nu poţi anticipa perenitatea termenilor din această categorie. Sigur, uneori discursul îi scapă de sub control tânărului poet, dar este scuzabil, aş zice, date fiind riscurile pe care şi le asumă.

Prin Biocharia: ritual ecolatru, Mihók Tamás reuşeşte să propună un volum proaspăt, plin de îndrăzneală, conectat la o cultură centrată pe tema ecologismului, extrem de actuală, căreia îi prevăd o lungă carieră în artă şi în literatură. Stăpâneşte strategiile suprarealismului şi are un tonus neoavangardist. Conştient de dimensiunea experimentală a poeziei sale, lucid, cu un spirit comprehensiv care-l ajută şi să ocolească locurile comune ale problematicii atacate, el îşi aduce poezia în miezul uneia dintre cele mai mari provocări ale prezentului.