Pornită de la o serie de „texte de plăcere” de pe crestele literaturii române – texte „care mulţumesc, umplu, dau euforie” – şi din practica lucidă şi „confortabilă a lecturii” (Barthes, Plăcerea textului), cartea Minunata viaţă a personajelor a lui Horia Gârbea, ajunsă la a treia ediţie, nu are nimic din simulacrele ştiinţifice ale (neo)tematismului academic. Printr-o scriitură alertă şi cu destinderea specifică jocurilor de societate, autorul ia în piept reprezentările romaneşti fără prea multe pregătiri teoretice şi disertaţii. Această caracteristică reiese şi din prima frază a fiecăruia dintre eseurile ce compun volumul: „Nu vreau să vă pierdeţi vremea cu o introducere despre rostul jocurilor în societate, despre alienarea noastră, care ne jucăm singuri la PC, faţă de strămoşii care se jucau în grup, socializând. Vreau să ajung cât mai repede la ţintă: jocurile din societatea românească aşa cum le zugrăveşte literatura” („Trecute vieţi de fanţi şi de birlici”) sau „Ce fac personajele? Ca orice oameni în carne şi oase, mănâncă şi beau. Caracterizarea personajelor se face în fel şi chip, dar şi prin actul băutului” („Alcooluri şi beţii de personaje”). Suntem scutiţi de incursiuni (cvasi-)erudite, care de cele mai multe ori nu fac decât să împiedice parcurgerea cărţilor de exegeză şi interpretare. Lipsesc asumat, de asemenea, şi concluziile de aspiraţie antropologică sau verdictele. Interpretul mizează, şi are toate motivele şi calităţile stilistice să o facă, pe acurateţea, diversitatea şi subtilitatea compoziţiei.

Horia Gârbea propune, în fond, un soi de frescă socială, scrisă implicit de pe poziţiile istoriei mentalităţilor, fără inserturi metodologice, fără să-şi prestabilească idei pe care mai apoi să le confirme. Se lasă dus de valul lecturii, purtat de personajele ce-şi joacă umanitatea, dar cărora li se întrevede, de multe ori, şi viaţa de hârtie. Practic, volumul este alcătuit din colaje de sinopsisuri la care participă, fugitiv-cinematografic, protagonişti din proza românească. Demersul se remarcă, în această ordine de idei, prin puterea de sinteză. Scrisă cu ironie şi umor, dovedind, astfel, şi spirit critic în toată puterea cuvântului, cartea semnalează adesea şi neverosimilitatea cronică a unora dintre personaje, precum şi rateuri ale scriitorilor: „Sigur că, alături de lucrări reuşite, simbolul câinelui credincios a inspirat şi multă literatură proastă, lacrimogenă, precum celebra Câinele soldatului sau bucata lui Vasile Militaru în care se pun alături pentru contrast nerecunoştinţa omului faţă de fidelitatea câinelui. Bietele animale n-au nicio vină pentru lipsa de talent şi de gust a autorilor care i-au imortalizat fără a le conferi alura de personaje credibile” („Personaje patrupede”).

Şi pentru că am citat din textul dedicat prezenţelor canine în literatură, găsesc sugestiv şi un alt fragment pentru modul în care autorul îşi urmăreşte obiectivele de lectură, de data aceasta pe un alt nivel al istoriei literare, cel al biografiei scriitorilor: „Chiar dacă nu ajung personaje, câinii înveselesc viaţa autorilor şi, dacă este adevărat că se pot trage concluzii privind caracterul stăpânului pornind de la rasa şi deprinderile câinelui său, atunci nu este lipsit de interes pentru istoria literară să se ştie cu precizie ce fel de animale cresc scriitorii. Ion Barbu şi Tudor Arghezi preferau maidanezii, ca un simbol al lipsei lor de prejudecăţi sociale, asemenea Bietului Ioanide al lui Călinescu, intelectual de rasă crescând însă câinele fără pedigree Ştolţ (din germană: «îngâmfat», «mândru»). Ioanide îşi consideră câinele superior ca inteligenţă multor oameni. Brătescu-Voineşti avea, nici vorbă, câini de vânătoare, ca un aristocrat”. Este un mod ingenios de a-l apropia pe cititor de textele de gradul al doilea, surprinzând instantanee autentice de viaţă.

Minunata viaţă a personajelor este o carte de popularizare cum rar se scriu pe la noi. Interpretul nu suferă de orgoliul doctului, care nu o dată devine, în cultura română, de-a dreptul ridicol prin forţarea grilelor de lectură doar de dragul de a se pune în evidenţă, de a demonstra, de a „descoperi” şi a-şi „scientiza” întreprinderea. Lecturile lui Horia Gârbea sunt de un firesc reconfortant, discursul său fiind rudă de aproape cu cel al prozatorilor. Oferă, astfel, căi directe de acces la lumile aşa-zis ficţionale. Priveşte şi deschide perspective şi asupra zonelor care, pentru cei mai mulţi dintre cititori, se pierd de obicei în fundal, cum ar fi zona jocului de cărţi şi de zaruri, a jocului de biliard şi a cazinoului, în genere. Aude şi „Glasul personajelor din tren”, citeşte „Scrisori, depeşe, telegrame”, se bagă în „Credinţa şi sfinţenia personajelor”, în vieţile lor erotice şi amoroase, le ascultă muzica, le recunoaşte spaimele, le citeşte „verdictele” ce li se dau implicit sau explicit de autori sau de celelalte personaje etc.

Horia Gârbea constată şi relevă consecinţele faptului că „personajele literaturii noastre, deşi ele însele roade ale ficţiunii, citesc alte ficţiuni şi nu numai” şi că „astfel autorii lor le caracterizează mai bine mizând, desigur, pe cunoaşterea, fie şi superficială, de către cititor a cărţilor pe care le parcurg personajele” („Lecturile şi bibliotecile personajelor”). Şi nici nu se putea altfel, pentru că, de fapt, nu doar citim, ci aproape întotdeauna recitim (în sensurile pe care ni le-a împărtăşit Matei Călinescu). Literatura este prezentă în vieţile noastre ca o reţea vie, care-şi aprinde sau stinge nodurile luminoase în funcţie de fiecare dintre noi în parte.

O altă perspectivă, pe care autorul nu numai că nu o omite, ci o exploatează la maximum, este cea dezvoltată în funcţie de personajele „negative” sau, mai bine spus, în funcţie de personajele care provoacă problematizări, tensiuni, când sunt „măreţe” sau doar amuză sau enervează când sunt „mărunte”. Pe autor nu l-au „înspăimântat” niciodată, ci, în mod firesc, l-au „fermecat”: „Revenind la literatura română, ţin foarte mult la negativi ca Gore Pirgu (şi la ceilalţi Crai), Nae Gheorghidiu, la Saru-Sineşti din Suflere tari (ocnă de deştept, ce-l mai întoarce el pe Gelu Ruscanu care era, de altfel, cu multe muşte pe căciulă!), la Stănică Raţiu. Personajul negativ e sarea din bucatele literaturii, fără el nu ar exista acţiune, intrigă, suspans şi motivaţie” („Nişte răi şi nişte fameni. Ticăloşii literaturii”).

Pirgu şi Craii sunt într-atât de fascinanţi, iar convenţia romanescă atât de subtil impusă prin stil şi atmosferă, încât foarte greu îi percepi, în timpul lecturii, ca provenind din tabăra „răilor”. De fapt, singurele personaje cu adevărat rele sunt cele prost concepute şi construite, cele care se ratează ca personaje, nu cele responsabile cu catharsisul prin rău. Într-adevăr, precum spune Horia Gârbea, „pentru a excela în bine, un personaj trebuie să fie doar bun, eventual «prost de bun» – cum se zice”, în schimb, „pentru a excela în rău, un personaj trebuie să aibă numeroase calităţi, să se poartă descurca”, în literatură, unde idioţii, imbecilii şi proştii simpli şi răi nu aduc niciun plus. De-asta, într-o semnificativă măsură, diferenţa de reuşită în literatură consistă mai ales din capacitatea de a crea „negativii” complecşi. Sigur, există personaje benigne, „răii” de conjunctură, dar şi cei „predestinaţi cruzimii, sadici din faşă, ulterior intraţi în profesiuni care potenţează instinctul de a-i tortura pe ceilalţi”. Şi în cazul celor din urmă, decisivă este capacitatea comprehensivă a scriitorilor, care pot rata romanţându-i sau schematizându-i sau pot „banaliza răul”.

Personajele poartă expresii ale unor mentalităţi. Iar o lectură cum este cea de faţă lucrează, de asemenea, cu reprezentări ale mentalităţilor, în diacronie şi, deopotrivă, în sincronie. Prin discursul pe care îl generează, această interpretare apropie de cărţile ai căror protagonişti îi foloseşte. Trag nădejde că într-o ediţie viitoare, sau poate într-o a doua parte, va beneficia şi literatura contemporană de o asemenea lectură, aici fiind mai slab reprezentată în comparaţie cu literatura interbelică sau cu cea din secolul al XIX-lea.

Minunata viaţă a personajelor în regia lui Horia Gârbea este, dacă vreţi, un joc de societate, care musteşte de cultură, surprinzând vieţuirea literară şi locul personajului literar nu numai în memoria noastră eidetică, ci şi în memoria afectivă. Unele ne sunt ca nişte rude, altele ca nişte prieteni, pe care am face bine să le „bârfim” din când în când. Cartea de faţă le „pomeneşte” jovial, ironic, analitic şi/ sau empatic, (re)punându-ne la masa de joc şi de lectură cu ele.