Cercetările despre Instituţionalizarea studiului literar în Europa sunt nu numai necesare, dar şi urgente, pentru că argumentele în jurul cărora s-au construit discursurile (auto)legitimatoare ale istoriei, teoriei, hermeneuticii şi criticii literare s-au erodat, fiind supuse şi unor interogări din ce în ce mai agresive şi destabilizatoare, atât din interiorul propriilor discipline, cât şi dinspre celelalte discursuri din sfera umanioarelor cu care se află în concurenţă. Consecinţele pot fi cât se poate de concrete: prezenţa tot mai slabă a disciplinelor filologice în universităţi, în învăţământul preuniversitar, în academii, în portofoliile marilor edituri etc.

Cartea Filologii a lui Iulian Bocai e, în atare condiţii, binevenită, fiind concepută însă pe acele baze metodologice interdisciplinare ce acuză, implicit, deficitele istoriei literare propriu-zise. Autorul îşi întăreşte, aşadar, perspectiva printr-un comparatism tributar istoriei ideilor, istoriei intelectualilor şi istoriei sociale, în genere, dând dovadă de erudiţie, putere de sinteză şi capacitate de a extrage idei dintr-un material imens, în care recurenţele pot fi înşelătoare, iar contextele sunt într-atât de numeroase şi de complexe.

Înainte de toate, tânărul cercetător se raportează corect la conceptul ce defineşte domeniul pe care urmează să-l analizeze: „cu alte cuvinte, filologia modernă este mai degrabă un set de arii convergente de interes şi o sumă de procedee şi nu o ştiinţă metodologic unitară. Ea a vrut să fie ştiinţă, iar de multe ori în secolul al XIX-lea a şi pretins că este una” (p. 12). Continuarea citatului reclamă o nemulţumire ce arată că atât de invocatul scop rezumat în sintagma „dezvoltarea spiritului critic” nu mai rezistă: „[filologia] a rămas aproape întotdeauna o preocupare irezolută pentru întreg trecutul culturii scrise, pe care a încercat să-l înţeleagă ca pe o unitate, vrând să-l poată rezuma într-o manieră care să treacă drept temeinică” (ibidem). Însă nu toate naraţiunile filologilor converg de-a lungul timpului spre acest unic ideal şi nu au întotdeauna un caracter teleologic. Iar rolul criticii literare a umplut, în general, golurile celorlalte discursuri critice, mai ales în culturile literaturo-centrice, cum este şi cultura română. (O demonstrează foarte convingător, printre alţii, Virgil Nemoianu în O teorie a secundarului, dar drept dovadă pentru caracterul său acut critic şi pentru potenţialul subversiv stă, de exemplu, şi interesul pe care regimurile totalitare l-au avut pentru literatură şi pentru discursurile de escortă de care aceasta a beneficiat).

Demonstraţia lui Iulian Bocai are pe fundal istoria universităţilor din Occident, unde s-a petrecut, în mare parte, „instituţionalizarea”, autorul oferind excelente disertaţii despre ideile pedagogice din diferite epoci, răsfrânte asupra tuturor formelor de învăţământ. Cercetătorul are în vedere patru arii culturale: germană, engleză, franceză şi română, abordarea sa fiind una comparatistă, atentă la asemănări şi deosebiri într-o proporţie echilibrată. Lipsesc, totuşi, unele nuanţări, care puteau veni pe fondul discutării diferenţelor semnificative dintre iluminismul francez şi iluminismul britanic şi, mai ales, cel scoţian. Germania se apropie prin Kant de iluminismul britanic. În spaţiul românesc au pătruns ideile iluministe franceze, contaminate de romantism, aproape deloc cele englezeşti, foarte puţin cele germane în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai mult în a doua jumătate. Asta nu-l împiedică, totuşi, să descrie corect mecanismele instituţionalizării şi să identifice mizele acesteia şi tensiunile intelectuale şi sociale pe care le-a generat în Occident: „conflictul acesta între o educaţie gândită de stat şi în sprijinul lui şi una «liberă», a comunităţilor care vor să-şi educe copiii în convingerile locale şi să-i ferească de mâna lungă a autorităţii şi de pretenţiile ei doctrinare, va fi definitoriu pentru secolul XX, deşi în ultimă instanţă toate ţările europene vor accepta etatismul ca fapt împlinit” (p. 44). Este o idee care revine, pentru că instituţionalizarea devine, de la un punct, echivalentul etatizării, deşi ar fi necesare unele nuanţări şi aici, asupra cărora voi reveni ceva mai încolo.

Universităţile s-au dovedit instituţii conservatoare, care au opus rezistenţă ideilor modernizatoare, care au luptat pentru păstrarea privilegiilor, adâncindu-se într-un umanism care a cunoscut şi forme retrograde. Firul demonstrativ al cărţii ţine seama de schimbările petrecute la nivelul taxinomiei disciplinelor şi la nivelul programelor. Nu voi insista în acest sens, datele fiind extrem de utile, Iulian Bocai lucrând cu surse primare şi cu o bibliografie de specialitate internaţională exhaustivă.

Revin însă asupra relaţiei învăţământului cu statul, pentru că va fi definitorie în evoluţia ideii de universitate şi de filologie. Aici lucrarea de faţă excelează, tânărul cercetător punctând, în urma unor analize elaborate şi profesionist conduse, câteva aspecte esenţiale, între care faptul că „la sfârşitul secolului XIX, toate ţările europene înţeleseseră că universitatea nu mai era doar o rampă de socializare intelectuală pentru elite, ci un instrument de producţie cognitivă pus în slujba societăţii”, iar „producţia de cunoaştere începe să fie înţeleasă alături de producţia materială şi drept complement şi adjuvant al ei” (p. 201). Este principiul după care continuă să se orienteze universitatea şi azi, când solicitările în acest sens sunt tot mai insistente din partea statului, iar măsurătorile „producţiei” tot mai îndreptate şi spre cantitativ.

Etatismul a dus la o relaţie de interdependenţă între stat şi universitate, aspect pe care Iulian Bocai îl constată şi expune în toate consecinţele sale: „Acest proces de schimbare a loialităţilor instituţionale de la comunitatea locală la cea, mult mai abstractă, a statului şi a comitetelor intelectuale care normează noile profesii este nici mai mult, nici mai puţin revoluţionar. Este momentul în care statul devine supraveghetor al fluxurilor de cunoaştere, de pe urma cărora îşi va câştiga în următoarele două secole şi superioritatea de supraveghere, şi cea de forţă asupra indivizilor, niciuna dintre ele posibile de-acum încolo fără ajutorul universitarilor sau al celor educaţi în universităţi, căci statul birocratic modern supravieţuieşte în formele sale tari doar prin alianţa cu comunităţile ştiinţifice: chiar dacă alianţa înregistrează divergenţe, el este un beneficiar al producţiei de cunoaştere şi unul dintre cei mai bogaţi susţinători ai ei. Unde cunoaşterea ştiinţifică îi dă tehnologie, cea umanistă îi oferă, cel mai adesea, birocraţi” (p. 205). Iată, aşadar, originea politicii universitare de azi. De aceşti termeni trebuie să se ţină cont inclusiv în momentul în care se discută despre autonomia universităţilor.

În privinţa analizei instituţionalizării filologiei în spaţiul românesc, Iulian Bocai dă dovadă de „sânge rece” şi „spune cu sinceritate ce a aflat, în bine sau în rău”, cum solicita Maiorescu în Direcţia nouă…. Relevă, cu obiectivitate, situaţia şcolilor româneşti, dezamorsând atât unele mituri, cât şi unele complexe. Capitolul despre cultura română veche se numeşte „Învăţaţi, dar nu umanişti” şi evidenţiază că una dintre cauzele decalajului faţă de învăţământul din Occident provine din faptul că „viaţa culturală din Principate respiră atât de aproape de pământul istoriei că orice schimbare bruscă de politică, domnie sau orientare aduce după sine intervale largi în care nu se întâmplă nimic de ordin cultural” (p. 158), adică instabilitatea şi perturbările politice exclud formarea unor tradiţii pedagogice. O a doua observaţie constă în dezvăluirea atitudinii defensive din istorie în relatările despre umanismul românesc, care nu există sub o formă occidentală, dar cunoaşte insule „de fiecare dată când istoria se linişteşte” (p. 160).

Dar lucrurile devin cu adevărat relevante şi incitante în spaţiul românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar autorul merge, în acest caz, şi „la firul ierbii”. Remarcă, pe de o parte, că „cel mai surprinzător lucru la istoria secolului XIX românesc este că Principatele au devenit moderne atât de repede”, iar pe de alta, că este curios, în urma acestor schimbări, „cât de puţin din cultura intelectuală este religioasă, unde până la 1821 vasta majoritate a operelor publicate fuseseră astfel” (p. 242). Sunt juste ambele observaţii.

Am oferit o atenţie mai mare rolului pe care cercetătorul i-l atribuie lui Maiorescu în instituţionalizarea studiilor filologice, având eu însumi interese în acest sens. Cred că lucrurile sunt mai complexe decât cele schiţate în această carte. Pe bună dreptate se conchide că junimismul „este una dintre cele mai eficient modernizante şcoli critice din secolul XIX” (p. 312). Dar nici contextualizările şi nici problematizările nu îmi par complete. Nu invocă celebrul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” şi acea contestare maioresciană a instituţionalizărilor precoce şi fără fond care poate părea un pur număr de virtuozitate retorică (pe modelul cine a fost primul: oul sau găina, universitarul sau universitatea, academicianul sau academia etc.?), dar care spune de fapt mult mai multe. Rezistenţa pe care o opune întemeietorul Junimii este de principiu şi este împotriva etatismului, nu a instituţionalizării în genere. Junimismul şi Convorbiri literare au fost tot forme de instituţionalizare, însă unele cu adevărat autonome în relaţie cu statul. Maiorescu îşi va dezvolta critica de la înălţimea intelectualului independent, care-şi va câştiga existenţa mai ales din avocatură. Sigur, a intrat şi el în sistemul universitar şi chiar în politică, având funcţii de vârf, dar activitatea şi critica sa relevă posibilitatea instituţionalizării ne-etatiste. Iulian Bocai neglijează bibliografia critică despre fenomenul junimist. I-ar fi fost utile, între altele, studiul lui Sorin Alexandrescu, „«Junimea» – discurs politic şi discurs cultural”, paginile dedicate lui Maiorescu din Boierii minţii de Sorin Adam Matei şi eseul „Junimea şi câteva din contextele ei” al lui Virgil Nemoianu, cel din urmă şi pentru interesanta coincidenţă că atât Nemoianu, cât şi Bocai îl compară pe Titu Maiorescu cu Matthew Arnold.

Cartea Filologii (instituţionalizarea studiului literar în Europa) a lui Iulian Bocai este una importantă. Am făcut unele observaţii tocmai pentru că o consider necesară în bibliografiile universitare. Este o probă că cercetarea filologică din România este la nivelul cercetării occidentale, având forţa să se întoarcă asupra propriului trecut, cu obiectivitate şi cu o metodologie suficient de complexă pentru a da mărturie, în continuare, despre funcţiile sale şi despre dezvoltarea spiritului critic.