Termenul de exil descurajează în general, prin multiplele sale paradigme, definiţiile tari. Dar odată fixat istoric şi documentat, în baza unei literaturi şi a unor serii de evenimente, poate să devină obiect de studiu. Pentru exilul românesc, început în Al Doilea Război Mondial şi desfăşurat pe parcursul întregului regim comunist, există o mulţime de naraţiuni care necesită, înainte de toate, un demers analitic prin care cercul hermeneutic să fie strâns în jurul acestei teme care circumscrie o suită de probleme existenţiale. Deşi, prin împărtăşirea anumitor scenarii de factură mitologică, pare un fenomen omogen, exilul românesc din acest interval a luat mai multe forme, fiind, în fond, o experienţă individuală. Interpretările asupra sa se subîntind între izgonirea de acasă, şi pierderea ireversibilă a centrului, şi dispariţia lui „Afară”. Dintre scriitorii români, Andrei Codrescu a străbătut întreaga scală cuprinsă între aceşti doi poli, afirmând că „în mintea şi în inima [sa] era întipărit mitul exilului”, pe care şi-l imagina „ca pe un teritoriu concret, un loc psihologic cu vaste dimensiuni, cu hotare precise, cu obiceiuri proprii, ca şi cu atracţii turistice tipice” (în Dispariţia lui „Afară”, p. 48, 49). Afirmaţiile sale depăşesc discursurile generate în jurul acestei realităţi, discursuri motivate şi străbătute, în general, de nostalgii culturale etnocentriste, deconspirându-le efectele: „În afara mitului şi a poeţilor-artişti care-i aparţin, se află lumile exilaţilor politici şi cele ale refugiaţilor de toate nuanţele şi convingerile. Există milioane de victime exilate ale istoriei recente ale căror sentimente reale nu se cunosc. Să creadă ei oare că ţărmurile Exilului sunt provinciile barbare, locuri unde cultura lor nu există? Şi dacă nu, este exilul lor o constantă meditaţie asupra culturii lor? Sunt ei oare supuşi unei nostalgii paralizante? Suferă ei de o tristeţe implacabilă care nu va dispărea generaţii întregi? De vreme ce sunt mai multe feluri de a înţelege situaţia şi foarte puţine exemple, numai scriitorii exilaţi pot răspunde acestor întrebări, iar ei pot fi cei mai slabi reporteri. Probabil că cei cu adevărat nefericiţi nu vor fi niciodată auziţi. Dacă vor învăţa să vorbească, ei vor fi infestaţi de bucuria de a se afla în Exterior şi nu vor mai fi nefericiţi. Un discurs bun distruge acest sentiment” (Ibidem, p. 63).

Transpar de aici unele dintre paradoxurile dialecticii centru-margine, interior-exterior, care în literatură au cunoscut varii rezolvări. Doar în plan individual şi sub influenţa ideologiilor naţionaliste cultura română poate fi centrală în raport cu una dintre culturile vestice spre care s-a emigrat sau în raport cu cultura occidentală, în genere. În Dumnezeu s-a născut în exil, Vintilă Horia propune o expresie a acestei dialectici, speculând mitologic exilul lui Ovidiu la Tomis, răsturnând, în parte, raportul centru (Roma)-margine (Tomis). Unii dintre exilaţi s-au supus sau au căutat, programatic chiar, aculturaţia, dar numai în foarte puţine cazuri totală. O altă rezolvare a constat în valorificarea fondului cultural românesc, sarcină asumată de majoritatea scriitorilor, prin diferite strategii şi printr-un imaginar cu multe suprafeţe şi adâncimi. În ciuda aparenţelor, aceste opere nu reflectă modul în care ar fi putut evolua literatura română în absenţa regimului comunist dictatorial, pentru că au fost create, într-o semnificativă măsură, în regim de „replică”, sub impactul autocenzurii care s-a manifestat ca o efuziune naţionalistă. Un alt paradox este că exilul a vândut şi vinde bine, din motive care ar merita o cercetare aparte. Dispariţia lui „Afară” este, probabil, cea mai autentică mărturie despre exil, despre asumarea acestei traume şi despre transfigurarea sa literară.

Poemele româneşti reunite în volumul Visul diacritic relevă, pe de o parte, câte ceva despre rădăcinile poeziei lui Andrei Codrescu, şi despre influenţele iniţiale resimţite într-o literatură care ieşea din întunericul realismului-socialist, iar pe de altă parte, impactul constrângerilor ideologice şi al exilului asupra acestor prime scrieri. Poeziile sunt însoţite de mici texte de portanţă, texte hibride, autobiografice şi/ sau eseistice, unele dintre ele adevărate prozo-poeme, de un autenticism răscolitor. Deşi undeva spre jumătatea volumului Codrescu afirmă, într-un astfel de text, că în America a „folosit cuvântul «exil» ca pe un titlu regal, cum îl auzise de la Soljeniţîn şi Kundera”, într-unele dintre primele scrieri întâlnim o experienţă cât se poate de personală a exilului: „pământ fără continuare pământ disperat plâns de arborele exilaţilor/ eu m-am rugat câteva nopţi ca să pot visa satul părinţilor mei,/ şi în patul meu răsucit la maximum/ au gemut războaie încă necunoscute/ metişi jumătate sticlă au înghiţit capetele camarazilor mei de liceu/ pământ fără continuare/ sterilă cântare a unei femei împărţite” (pământul meu). Poezia rezistă şi estetic, nu numai ca problematică, aşa cum se întâmplă cu toate textele de aici, străbătute, la început, de unele ecouri blagiene, apoi de neomodernismul postbelic şi fioruri avangardiste.

Poeziile cele mai relevante din acest punct de vedere sunt plasate în chiar primul ciclu, scris, potrivit subtitlului, între 1965-1966, între Sibiu şi Roma, dintr-o revoltă care reflectă îngheţurile Cortinei de Fier şi condiţia intelectualului închis în cuşca ideologică a comunismului sovietic. Versurile surprind această claustrare coşmarească: „Sârma ghimpată ne-a devenit atât de familiară încât o mâncăm cu/ pâine/ cu aceeaşi pâine pe care alături de sare o oferim străinilor/ cu aceeaşi pâine care doarme între mine şi femeia mea./ În spatele pâinii acţionează clandestin grâul/ acelaşi grâu care a proclamat victoria şi a mâncat florile armatelor/ de ocupaţie./ Iar în spatele grâului – surâsul lui Stalin/ din care izvorăsc în fiecare an mii de refugiaţi către Apus” (cotidiană). În mod paradoxal, sunt destul de puţine discursuri astfel articulate în literatura exilului românesc, puţine care merg la originea acestei drame şi care o privesc în faţă ca pe o consecinţă a războiului şi a „revoluţiilor”. Acuză, între altele, impotenţa revoluţiilor: „Noi am crezut în toate revoluţiile şi ne-am lăsat în ele ce aveam mai bun. Toate au fost revoluţii vesele. Revoluţionarii nu îmbătrânesc niciodată, ni s-a spus. Azi noi suntem mai bătrâni decât taţii noştri. E adevărat noi n-am văzut nicio luptă de stradă dar amintirea luptelor a ucis mai mulţi decât războiul. Fără sânge între noi circulă revoluţii plictisite care n-au bordeluri destule şi şi-au băut toţi banii. În cea mai liniştită şcoală de sat portretele au două capete şi pe foile gramaticii româneşti îşi leapădă pielea revoluţii diverse şi flămânde. Sau sătule” (gramatică). Nu cred că este deloc o speculaţie că aici poetul înţelegea că la originea comunismului n-a stat, de fapt, nicio „revoluţie”, că aşa-zisa revoluţie bolşevică n-a fost nici pe departe răsturnarea unui regim în numele unui bine colectiv.

Cercul se închide cu poemul scris de Andrei Codrescu cu ocazia decernării premiului Ovidiu de către Uniunea Scriitorilor din România, un premiu care-i confirmă, instituţional, această latură a operei. Exilul nu este o temă marginală în opera sa literară, ci una care a generat tensiuni ce stau la originea actului creator şi pătrunde adânc în cărţile sale, chiar şi în cele mai americane. Finalul amintitului poem ocazional reflectă că Andrei Codrescu îşi asuma, nu fără o urmă de autoironie, acest statut: „Nici eu întors din imperiu revenit la Tomis/ Nu sunt acelaşi cetăţean plecat din Sibiu acum 50 de ani/ dar am fost hăruit cu darul întoarcerii în ţara natală/ şi pentru asta vă mulţumesc vouă decernătorilor premiului Ovidiu/ şi dedic premiul Ovidiu lui Ovidiu/ în speranţa că toţi poeţii împrăştiaţi în lume o să aibă norocul meu/ şi forţa poetică de a se plânge de toate”.

Andrei Codrescu a consimţit aceste lucruri şi printr-un gest simbolic, de generozitate, donând Bibliotecii Cărţii şi Exilului Românesc din Craiova un important fond de carte.