S-a trecut mult prea uşor peste apariţia lucrării Cartea Românească 100. Un simbol al culturii româneşti de Dan Gulea, iar asta trădează, înainte de toate, autosuficienţa studiilor literare actuale, cu viciile de procedură şi de metodologie provocate de ideologizarea lor. Deşi sub presiunea rigorilor academice se încearcă, din raţiuni instituţionale şi de finanţare, trecerea de la o cercetare critică la o cercetare ştiinţifică a literaturii, nu a crescut în niciun fel obiectivitatea studiilor circumscrise istoriei literare, în ciuda aşa-ziselor studii cantitative, ci, cel mult, s-au găsit câteva argumente, tot de factură slabă, în fond, pentru reafirmarea unor idei sau, cel mult, pentru unele reinterpretări. Cu atât mai neconvingătoare sunt manipularea şi cenzurarea de pe poziţii (cvasi)etice a textelor literare, în baza unei „corectitudini politice” prin care, cel mai adesea, nu se ajunge decât la discriminarea pozitivă, în plan social, şi insuficienţă interpretativă, în plan intelectual.

Istoria literară are, într-adevăr, nevoie de noi deschideri interdisciplinare, de perspective concentrate pe mecanismele sale de instituţionalizare, care determină într-o măsură semnificativă actul creaţiei, dar şi pe mecanismele de distribuţie (în biblioteci sau în şcoală, de pildă) şi de receptare a ceea ce numim poezie, proză şi eseu. Asta îşi propune şi reuşeşte Dan Gulea în Cartea Românească 100. Un simbol al culturii româneşti, demers care, fără să conţină o introducere teoretică propriu-zisă, este valoros din punct de vedere ştiinţific. Scriind monografia acestei instituţii reprezentative, autorul identifică, inventariază şi face conexiuni între informaţii utile pentru perspectiva sociologică asupra literaturii şi asupra circuitului cărţii. Realizează portretele personalităţilor care au condus Cartea Românească, face o benefică trecere în revistă a comerţului cu carte, a evoluţiei tipografice, a planurilor editoriale, în sens larg, şi a strategiilor de promovare. Istoria literaturii se reflectă, practic, în activitatea editorială şi ni se confirmă, şi pe această cale, caracterul literaturocentric al culturii române. Dan Gulea contextualizează, când simte că este cazul, şi din unghiul politicului, relevând încă de la început că „Editura Cartea Românească este o iniţiativă liberală, formată la sfârşitul războiului pe baza unor vechi legături între oamenii din lumea editorială şi politicieni; meritul lui Vintilă Brătianu, care atrage în această întreprindere Banca Românească, a fost evidenţiat de oamenii timpului” (p. 9).

Cine au fost aceşti oameni din lumea editorială? Prima invocată este Familia Rasidescu: Ştefan (Stephan) Rasidescu (1817-1881), „care a fost ucenic, alături de Petre Ispirescu, la Tipografia Carcalechi; ulterior, devine şef de atelier la tipografia Heliade-Rădulescu, apoi director al tipografiei mitropolitane, ipostază în care îl aduce în ţară pe vienezul Franz Göbl pentru a lucra cu noile maşini de tipărit din străinătate” (Ibidem); Ion Şt. Rasidescu (1865-1916); Carol I. Rasidescu. Apoi, este prezentată familia Ionniţiu, cu Theodosiu Ionniţiu (1842-1918), cunoscut librar, şcolit la Sf. Sava, „devenind în 1872 proprietar al vechii librării «Grigore Ioanid» din Calea Victoriei 56”, avea să fie „editor de calendare ilustrate (este considerat importatorul «calendarului american», compus din 365 de foi)”; fiind urmat Niculae Th. Ionniţiu (1880-1947?) şi, de o altă figură importantă, Constantin Sfetea (1864-1924). Aceste nume stau, practic, la originea înfiinţării Cărţii Româneşti, pe baze absolut moderne, capitaliste, în patrimoniul său mai intrând „societatea Minerva, Institut de Arte Grafice şi Editură, prin fuziune”. Este greu să nu intri prea mult în amănuntele acestei zone a istoriei („mici”, s-ar putea spune), iar o calitate a lui Dan Gulea este că îşi dozează foarte bine informaţiile şi spaţiul, expunerea este obiectivă, însă fără angajamente interpretative, deşi uneori s-ar fi impus.

Vorbim, în acest caz, despre reversul istoriei literare sau, mai bine spus, despre nodurile desenului din covor şi, deopotrivă, despre una dintre ramele istoriei literare. De-asta materialul decupat şi expus coerent aşteaptă să fie analizat mai în profunzime, oferind date importante atât despre receptarea literaturii, cât şi despre canalizarea instituţională a literaturii. Editurile au jucat, în diferite grade, de-a lungul timpului, inclusiv roluri determinante în legitimarea şi popularizarea unor scriitori. (Şi din acest motiv pentru redeschiderea din 1969 a Cărţii Româneşti a fost ales director Marin Preda.)

Cartea este formată din trei părţi, trei etape istorice, chiar tipologice, s-ar putea spune, dacă ţinem cont de specificul fiecăreia în parte: prima corespunde existenţei editurii în perioada interbelică, cea de-a doua, în timpul comunismului – 1969-1989, iar cea de-a treia, perioada postdecembristă, contemporană.

Planurile editoriale au fost adevărate strategii de portanţă a literaturii. Dincolo de personalităţile directoriale, Dan Gulea surprinde câteva dimensiuni şi aspecte ce configurează, aproape de la sine, contexte şi elemente şi segmente de istorie literară ignorate în cărţile de sinteză din cultura autohtonă, cărţi centrate în general fie pe autor (Călinescu), fie pe operă (Manolescu), fie pe receptare (Eugen Negrici – Iluziile literaturii române este o istorie literare în toată puterea cuvântului). Monografia de faţă prezintă, spre exemplu, Târguri de carte naţionale şi internaţionale din perioada interbelică, un scurt istoric al Buletinului Cărţii Româneşti, publicaţie ce a apărut între 1927 şi 1947, Concursuri de manuscrise. Încă din perioada interbelică a funcţionat această instituţie legitimatoare a concursului, respectiv, în 1923 s-au oferit următoarele premii: „I. Povestiri pentru copii: a) 3000 de lei pentru Prieteni, de Petre Haş; b) 3000 de lei pentru De dragul lor, de Hr. P. Dăscălescu; c) 2000 de lei pentru Muncă, pricepere, cinste, de Pantelimon Dăscălescu; II. Schimbări sociale, economice, produse în urma Marelui Război: 6000 de lei pentru Probleme născute după război, financiare, sociale, economice de Ioan D. Barzan; III. Albinăritul: 4000 de lei pentru Albinăritul, de preot Al. Popa (Făgăraş)”. Acestea au fost însă numai premiile decernate, fiind propuse şi alte secţiuni, precum Un studiu asupra vieţii şi operelor lui Al. Vlahuţă (8000 de lei, 150 pag.) sau Studiu de biografie şi bibliografie asupra lui Şt. O. Iosif (6000 de lei), pentru a aminti numai de cele cu temă literară din acel an. Sumele, după cum se vede, erau considerabile, raportat la cele oferite pentru cărţi din alte domenii, nefiind acordate fie pentru că nu au existat manuscrise, fie pentru că nu au fost satisfăcătoare la acea ediţie. Din astfel de relatări putem deduce, de fapt, un adevărat program de direcţie, de adecvare a literaturii şi ştiinţei la problemele contemporane.

Exemplele date anterior relevă o direcţie tradiţionalistă, în ceea ce priveşte literatura, în acel an, dar a existat o deschidere şi spre modernism, sigur, într-o proporţie mai mică (Adrian Maniu, Lucian Blaga, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu etc.). Scriitorul exponenţial a fost, fără îndoială, Mihail Sadoveanu – care a şi apărut de nu mai puţin de trei ori pe coperta Buletinului, fiind singurul autor ce s-a bucurat de acest privilegiu, publicând 40 de titluri sub această egidă, unele dintre ele atingând până în ‘47 şi zece ediţii. Următorul scriitor de prim-plan a fost Rebreanu, care publică în interbelic peste 20 de titluri la Cartea Românească, dintre care şase în primă ediţie, iar Pădurea spânzuraţilor va ajunge până în ‘44 la unsprezece reeditări. Lucian Blaga va fi şi el reprezentativ, însă va fi departe de popularitatea primilor doi.

Există însă şi statistici şi informaţii mai greu de găsit şi de contabilizat despre piaţa de carte din interbelic, cum ar fi despre atenţia acordată literaturii pentru copii sau mecanismele de promovarea a literaturii, de organizare a târgurilor de carte etc. Puse cap la cap, aceste fragmente de istorie literară dau o imagine de ansamblu complementară celei întemeiate pe convenţiile, ideile şi codurile estetice ale epocii, pe ramificarea şi ideologizarea acestora. Sigur, inclusiv la originea planurilor editoriale se află politici culturale, dar este un motiv în plus pentru a acorda o atenţie specială acestor fundaluri.

În această primă parte a întâmpinării monografiei am selectat câteva elemente care arată importanţa unui astfel de demers şi modul în care poate să fie valorificat. Dan Gulea recurge la o abordare pur istoriografică, nu se lasă tentat de focalizări, deşi în cărţile precedente a demonstrat că ar fi putut-o face. Este o narativizare asumat expozitivă , bine organizată, care permite disertaţii pentru studii de istorie literară complementară.