Este imoral ca în calitate de critic literar să nu ai îndoieli, să nu te suspectezi de subiectivism în momentul în care încerci o interpretare şi emiţi o judecată şi, în consecinţă, să nu-ţi asumi rolul pe care-l joci în vieţuirea şi funcţionarea (socială şi, eventual, didactică) a operei. Nu este etic să-i atribui operei un sens încheiat şi să pretinzi că nu faci decât să-l descoperi în totalitatea sa, adică să crezi că a descoperi şi reda operei coeziunea internă, a-i surprinde «logica», a-i demonstra «organicitatea» reprezintă însăşi raţiunea şi frumuseţea criticii sau că a restitui opera propriului «model» reprezintă, aşadar, prima obligaţie a criticii, verificată şi în alte împrejurări bine distincte (Adrian Marino, Introducere în critica literară). Au fost recunoscute şi în ştiinţele cele mai tari, mai consolidate epistemologic, variabilele introduse de condiţia observatorului care măsoară (cu limitele simţurilor sale) şi, în cele din urmă, interpretează datele fie şi prin simplul fapt că le introduce într-un sistem ce presupune, la bază, o opţiune metodologică. În studiile umaniste, subiectivitatea este cu atât mai prezentă, ceea ce nu înseamnă, în mod automat iraţionalitate. (De altfel, echivalarea raţiunii cu determinismul general este o prejudecată de toată frumuseţea când iar apelul la ştiinţele naturii, reale, o confirmă, de asemenea se ştie că este mult mai prudent să lucrezi cu determinisme, un plural ce trasează limitele ontologice ale oricărei forme de cunoaştere.)
În atare condiţii, corect şi fecund este să recunoaştem că esenţial în lectura critică nu este să faci cunoscută o structură, ci să realizezi o structurare (Eugen Negrici, Figura spiritului creator). Premisa aceasta, asumată şi formulată atât de clar, implică, odată conştientizate măcar o parte dintre consecinţele sale, responsabilizare, motivare şi, prin urmare, o forţă didactică decisivă în legitimarea criticii literare ca disciplină, forţă pe care o probez în fiecare an în rândul studenţilor. Astfel se explică şi se înţelege că posibilitatea unor structurări diferite aplicate în analiza aceleiaşi opere, perceperea, în diverse lumini, a aceluiaşi text nu înseamnă, în nici un caz, arbitrarietate, ci reprezintă dovada forţei inventive a spiritului în faţa unei realităţi care nu poate fi împărţită în relaţii majore şi minore (Ibidem). De aici provine, pentru interpretul modern, şi convingerea că opera nu există în sine, ci doar în relaţie cu subiectul, este mai mult decât cititorul complice al lui Gide şi Valéry: el nu se sfieşte a se considera părtaş la actul creaţiei (Ibidem). Pentru critic, tentaţiile originalităţii sunt mari şi nu de puţine ori duc la iluzionări şi mitologizări care rup legăturile fundamentale cu textul de la care au plecat.
Acest joc s-a dovedit într-atât de captivant şi de util, pentru dezvoltarea spiritului critic în genere, încât s-a format ca domeniu, a dezvoltat o serie de protocoale de lectură, de comunităţi şi, mai mult, o tradiţie proprie, prin care critica şi istoria literară şi-a afirmat o dublă ipostază: (1) pe aceea de literatură dobândită din relaţia cu cititorii de poezie, proză, eseu şi dramaturgie, din rândul cărora şi-a câştigat propriul public; (2) pe aceea de disciplină (cvasi)ştiinţifică. Între cele două forme de manifestare au luat naştere varii specii ale sale: cronica de carte, monografia, istoria literară, eseul critic etc. Limitele interpretării s-au cristalizat natural. Dar participarea depinde, efectiv, de atitudinea protagoniştilor, de opţiunile lor nu numai metodologice, ci şi morale. În fond, întocmai cum, bunăoară, puncta Tudor Vianu, Metoda este un capitol al reflecţiei practice, aşa cum este morala, chiar dacă ea se va aplica unor îndeletniciri teoretice. Metoda este ansamblul principiilor de comportare în ştiinţe, adică al atitudinilor practice şi active pe care un cercetător le ia faţă de problemele lui. Dintr-un astfel de punct trebuie întotdeauna început pentru a nu duce în derizoriu comentariul critic pornit de la o operă literară.
Eugen Negrici a elaborat un sistem critic şi a efectuat un proces metacritic desfăşurat pe mai multe nivele, de la identificarea efectelor literaturităţii, prezentă în diferite doze şi stadii, datorită expresivităţii involuntare, în textele premoderne din cultura autohtonă, până la crearea unei sistematici a poeziei şi elucidarea mecanismelor de producere poetică în poezia românească modernistă şi neomodernistă, pentru ca, în cele din urmă, să denunţe mecanismele iluzionării şi mitologizării procesate de literatură, de critica şi istoria literară. Prin Eugen Negrici a stat în puterea sistemului autoevaluarea şi autocritica. După ieşirea din comunism, istoricul şi profesorul a putut să-şi ia distanţa necesară pentru a atrage atenţia că: Istoria mentalităţilor şi a mitologiilor româneşti nu poate să ignore complexele etnicist-istorice şi spaimele politice care generează şi vor genera mituri din familia miturilor respectabilităţii şi ale primejdiei. Acestea nu rămân în planul strict al fabulosului, al imaginarului colectiv. Ele modifică şi direcţionează discursul politic, viziunile doctrinare şi istorice, dau turnůri specifice istoriografiei, istoriilor literare şi, prin ele, tematicii programelor şcolare (prin care se perpetuează şi se reconsolidează), deplasează în câmpul creaţiei artistice accentele stilistice şi tematice, favorizează manifestări şi atitudini neobişnuite în aria politicii culturale (Iluziile literaturii române). Pentru o cultură care atât în secolul al XIX-lea, cât şi în secolul al XX-lea a fost literaturocentrică, un astfel de examen se impunea, iar Eugen Negrici, ştiind că literatura şi instituţiile ei capabile să răspândească mituri au determinat o anumită configuraţie a mentalului românesc, a avut puterea să-l facă în cărţile Iluziile literaturii române şi Literatura română sub comunism.
Aş remarca, şi am mai făcut-o şi cu alte ocazii, organicitatea gândirii critice a lui Eugen Negrici, organicitate ce consistă din etica lecturii pe care a practicat-o. Negrici nu s-a raportat la operă ca la un obiect definit, încheiat, ci ca la un sistem deschis, care îşi aşteaptă potenţările, catalizările critice, formele de viaţă, relaţionările şi întrepătrunderile. A iniţiat, în acest sens, eliberarea obiectului, potrivit unui titlu din Simulacrele normalităţii, eliberare de sub autarhia auctorială sau de sub cea ideologică. Procesul ar fi putut fi săvârşit de avangardă care, însă, a ratat această oportunitate din lipsa unei conştiinţe critice reale: Nu putem să nu observăm,
, că interesul himeric pentru nou s-a limitat la producerea obiectului (înţeles în sens larg) şi că acei artişti revoluţionari, animaţi de ambiţia schimbării şi a înnoirii, nu s-au gândit să deplaseze efortul de la producere la interpretare concepută ca activitate creatoare care eliberează obiectul. Or, pentru asta era nevoie de o altfel de raportare la tradiţia literară, de o atitudine care nu se putea opri la negare. Era nevoie de un efort creator puternic intelectualizat, nu de renunţare şi de practică consecventă, dar nu sistematizată, a iraţionalităţii. Dar această deschidere a fost speculată de Tel Quel şi, aşa cum scria R. Barthes, citat de Eugen Negrici, «Miza muncii literare (a literaturii ca muncă) este de a nu mai face din cititor un simplu consumator, ci un producător de text». Astfel, se anulează «divorţul necruţător menţinut de instituţia literară între cel ce fabrică şi cel ce foloseşte textul, între proprietar şi client, între autor şi cititorul său», divorţ care cufundă cititorul «într-un soi de lenevie
» oferindu-i doar «sărmana libertate de a primi sau de a respinge textul
» în rolul de producător, destinatarul nu creează obiect, dar schimbă percepţia obiectului. Această producere fără produs, această structurare fără structură ne demonstrează că mai există o cale de înnoire: activitatea creatoare care eliberează obiectul fără a modifica hotarele lui obiectuale.
Aceasta este una dintre lecţiile fundamentale pe care ni le oferă criticul, istoricul literar şi profesorul Eugen Negrici. Ea constă într-o responsabilizare a interpretului, a consumatorului de literatură care, odată ce se profesionalizează sau se cultivă suficient, devine (co)creator. Lectura nu este pentru destinatar un proces pasiv, ci unul activ, care-i activează instinctul semnificării şi-i întâmpină necesitatea şi voinţa de sens. În aceste condiţii, interpretarea scapă de pericolul tautologiei, devine creatoare într-un sens cât se poate de util. Însă pentru toate astea este nevoie de o călăuză, de maestru.