| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Gabriel Nedeleairmosul împărtăşaniei n-am înţeles niciodată de ce la împărtăşanie nu ni se dă lapte, sau cafea cu lapte, să ni se amintească de negura pământului şi să ne trezească. aş merge mai des la biserică, părinte, dacă în altar s-ar instala un espresor, unul adevărat, care să şi macine, că poate aşa s-ar înţelege mai uşor că şi cearcănele sunt aure. Şi mai e si mirosul, părinte, altfel ar mirosi toate prin biserică, şi femei frumoase ar veni mai multe, mai ales dacă în pridvor, numai în pridvor, s-ar da dezlegare la fumat, că mai repede aş inhala fumul ieşit din piepturile ţinute în cupe de mătăsuri şi dantele, decât tămâia care aminteşte mai ales de moarte, şi nu de viaţă, ca fumul de ţigară. mai virile ar fi imnurile noastre, doamne, şi mai sincere. Spovedanie Păcatele noastre sunt amintirile noastre, părinte, Aşa că nu te ruga prea mult pentru noi să uităm, Să nu murim de tineri. Oricum moartea împlineşte în fiecare zi o vârstă Măsurată în anii care ne-au mai rămas şi în uitare, Vârstă pe care n-o ştim, Dar o sărbătorim cu bere, cu ţigări, cu sex cu cafele tari care ne mângâie pe sub ţeastă ca pe nişte animale care-şi aşteaptă hrana. Şi vom mânca, părinte, până o să pleznim, Cum mănâncă peştii de acvariu Sau cum a mâncat peşte până a murit Femeia aceia dintr-un roman german, Al cărui nume-mi scapă. Şi se va spune despre noi că de creştini am murit, Aşa că nu ne cere să ne rugăm Altfel decât o putem face. Nu ne cere să povestim mai mult decât putem duce. Îmi dau cuvântul Îmi este mai frică să-mi pierd cuvântul în faţa prietenilor, Doamne, Decât în faţa Ta. Deşi sunt mai iertători şi putem să glumim despre orice şi să urâm, Putem să ne plângem de milă Şi să deznădăjduim până la absurd. Sângele înfloreşte în noi Ca florile de cactus Şi ne-ar fi şi frică să credem Că e totuna cu vinul, Că viţa de vie Rodeşte în venele noastre Îngreunate de grăsimi animale şi de zaharuri. Că pâinea se coace în cărnurile noastre Învăţate cu alcoolurile tari, Cu unghiile, cu mângâierile şi cu scuipatul, Cu agurida şi cu uleiurile, Cu timpul, cu florile de bumbac şi cu lemnul. Păcatele noastre sunt ca nişte fripturi stricate Pe care le aruncăm la câini, Doamne. Credinţă Oamenii cred în tine, Doamne, Vor ca morţii lor să fie frumoşi. La vederea singurătăţii Am văzut singurătatea cu ochii mei. Într-una din nopţi, când încă nu ne ştiam, şi mă pregăteam în faţa oglinzii pentru somn, pentru pânda sa destul de nepământească, nefirească, dulce şi grasă, cum trebuie să fie carnea de îngeri. Într-una din nopţi întunericul s-a prăbuşit pentru un minut, mai ceva ca amorul de plumb peste tâmplele subţiri şi peste umblarea aţoasă a sângelui. Am crezut că am orbit şi m-am temut mai mult pentru obligaţiile mele faţă de vise şi faţă de unele chipuri. Că n-a fost nimeni să-mi spună că era doar o pană de curent nici n-a mai contat, oricum curajul şi puterea (omenească[?]) s-au topit ca aburul. Şi nici îngerii n-au mai avut puterea să cureţe podeaua de vomă şi de praful de lună. Şi nici tavanul n-a mai strălucit ca în reclamele la vopseaua nemţească, şi nici eu, parcă să zic, n-am mai spus nimic în sinea mea despre fiul omului. Poem de revoltă Nu se cade să dai prea multe nume în poezie, Nu se face, că nu e bine pentru tine, Că numele alea au să fie uitate, Şi cum nu scrii decât poezii care să-ţi supravieţuiască, Eventual pentru totdeauna, Nu se mai înţelege mare lucru. Aş vrea să scriu un poem despre Monica Bellucci, Dar lu fiu-meu nu-i va spune mai nimic asta, peste douăzeci de ani, Ar fi ca o povestire a lu taica-meu despre Elizabeth Taylor. Da, e mai bine sa nu dau nume, îmi zic E mai bine să trec mai departe. Adică e mai bine să mă revolt Să bag capul prin câteva instituţii publice şi să dau cu spray cu carbid, De-al dracu Şi cu gândul la ce-mi spunea directorul de la editura la care am lucrat: Lasă-i, mă Gabi, să scrie poezie, Că de acolo ne luăm salariile: Nu-şi bat nevestele, nu-şi bat copiii, nu dau în cap, nu fură etc. Scriu şi ei poezie. Şi ani de zile, în sinea mea, Am crezut că Da, Astea se exclud, Că dacă ăia scriu ce cred ei că e poezie Îmi iau şi eu salariu şi e şi ceva mai multă pace pe pământ. Un poem cantitativ De-acum scriu un poem cantitativ Fără prea multe scrupule Pentru că, de fapt, toate poemele ajung în acelaşi loc Ele vor fi citite de minţi sublime care ştiu bine ce înseamnă corectitudinea politică Şi va fi un poem egal Un poem aşa de frumos de egal Că nu trebuie decât să fie scris Şi va fi egal. Deşi unii dintre noi scriem Mai ales să ne uităm chipul Şi ne facem un titlu de glorie din asta, De fapt nu trebuie decât să scriem poeme democratice, poeme despre poeme cantitative Şi aşa vom fi în rând cu lumea. Hiperlink Pentru cei mai mulţi a început poezia războiului hibrid a boţilor şi a feţelor aproape neînchipuite, a marilor anonimi şi administratori de reţele, poezia maskirovka, poezia fake news, ca o subtitrare rău intenţionată. Când totul devine o agonistică a descrierii lupta se lasă ca un arbore geometric, în voia naturii din afară. Câte un hidalgo are să-şi mai joace omniscienţa, prin locuri predestinate sau obscure, predicând, totuşi, realismul YouToube-lui. Câte un K. va continua să se mire şi să aştepte schimbarea la faţă cu sufletul la gură. Bântuie mai mereu o nevoie barocă de reprezentare, care nu se refuză şi se întinde mai mult ca o speranţă. Învingătorii provizorii îşi poartă deja medaliile de cupru sau de litiu în dreptul plexului sau al inimii. În fereastră continuă torentul de layare şi afişe, munca de studio, producţiile de casă, avanpremierele şi ramificațiile. |