Anchilopoetica este abia al doilea volum de versuri al lui Ioan Mateiciuc (n. 1986), care a debutat în 2012 cu open de dor (Alexandria Publishing House). Aşadar, nu este deloc un autor prolific, fapt confirmat şi de cantitatea de text din această cea mai recentă plachetă a sa. Titlul sugerează, în fond, un soi de deconstrucţie a unor discursuri virtuale prin care poetul şi-ar fi putut urmări, de asemenea, mizele în planul cunoaşterii. Or, o astfel de abordare necesită luciditate, control şi, în consecinţă, asumarea riscului căderii într-o reflexivitate mai peste marginile iertate. Ioan Mateiciuc reuşeşte să evite această capcană scriind o poezie întoarsă spre sine exact atât cât trebuie pentru a pătrunde în zonele contra-intuitive ale realităţii. El îşi expune intenţiile, aşteptările, atitudinile încă din primele versuri: „e ca o pledoarie a răsturnării în sine/ iniţierea. marla./ afluviile de idei. spaţiile toate/ ne aduc aminte că există un contract/ între respiraţie şi lume/ care/ se poate rezilia oricând/ aplecând toată cunoaşterea la picioarele carnagiului/ nu va dura/ mai mult de o cădere”. Pare o vizualizare clară, aproape naturală, a unei reprezentări fireşti a condiţiei umane, care trece cu uşurinţă în discurs. Însă în final apare un vers plasat într-o paranteză şi tăiat cu o linie, grafie recurentă pe parcursul volumului, un vers scos pentru că închidea poemul într-o concluzie prea clar exprimată: „(prezentul e numai cadavrul)”. Acest verdict rămâne, totuşi, ca o urmă a muncii asupra textului, este împărtăşit, este nodul desenului din covor, este ceea ce cititorul în mod normal nu ajunge să vadă, este textul din spatele textului, grăsimea, surplusul.

În jurul autodefinirii ca „o pledoarie a răsturnării în sine” se poate construi o grilă de lectură care să cuprindă alonja vectorilor cunoaşterii. Nu trebuie neglijate mijloacele şi formele prin care Ioan Mateiciuc face atmosferă, evită abstractizarea: „hipofize prin toate golurile. Sânge în substanţe./ nicăieri umbra lui retrasă anapoda cuminte/ fetişuri născute din convingeri/ tulbure intuiesc diminutivele pentru/ distanţa dintre contur & coregrafie”. Poetul se află, cum spuneam, în control, dar asta nu îl ajută prea mult în faţa legilor psihofiziologice ale umanului, pe care nu poate decât să le înregistreze, să le tatoneze prin poezie, să le încerce. Îl exasperează limitele şi neputinţele gândirii, conştient că „logica e o mireasă/ care se plimbă desculţă printr-un poligon de tragere// o altistă ce îşi freacă mâinile/ o gimnastă înfăşurată în dantelă multicoloră/ trupul ei trasează câteva sute de drumuri”. Dar sunt numai căile de la suprafaţă, dincolo, în backstage, muzica, „clezmer song”, însă „dansul nu va fi îndeajuns poate nici frica/ pendulând tăcerile biţii/ sângele cântărilor psaltice/ şerpuind ziduri ce plutesc pe dedesubturi/ în locuri aglomerate/ încercând să pozeze portretul unui dumnezeu/ într-un scaun electric”. Se poate vorbi despre un nietzscheanism autentic, fiindcă distopia continuă şi dincolo, în lumile posibile, compensatorii. De fapt, mai ales acolo se desfăşoară, ameninţând, suspendând, erodând.

Ioan Mateiciuc resimte apăsarea simulacrelor realităţii, spaima dedublărilor forţate, a răsturnării sinelui, a înstrăinării, falsa speranţă a acelui astăzi în care „ne vom costuma în oameni şi/ vom ieşi în stradă/ cine ştie. poate/ nu ne va recunoaşte nimeni”. Transcenderile duc numai spre o altă „matrice”. Dincolo eşti doar pe un alt nivel, cu nimic superior sau inferior celorlalte, şi nu poţi decât să crezi că această migraţie contează în sine, că aceste salturi sunt necesare, că pregătesc o desprindere. Vocea la plural îl invită practic pe cititor să se identifice, să încerce traseele de supravieţuire desfundate de un antemergător hiperlucid, care nu se menajează, care îl ia martor pe cel aflat de partea cealaltă a textului. Fiecare lume este un demo, şi, câteodată, mai ales în timpul unora dintre lecturi, „ne conectăm/ la o infinitate de reţele fără firewall”, iar acolo, pentru eul însingurat,o nouă dedublare, o nouă trecere, mai bine zis: „oglinda în care îmi refac chipul/ repetitivrepetitiv ca o jucărie cu cheie// e dincolo de viaţa în care încercam/ să cânt/ jazz mimând fericirea”. Cu toate astea, ritmul, ceea ce, bunăoară, se numea timbrul poetic, vibe-ul şi continua pendulare între lumi obturează cursurile deznădejdii, dau senzaţia unei aspiraţii, unei încrederi că se poate ieşi din acest nou tip de labirint pluridimensional.

Anchilo- din titlu nu se referă la neputinţele limbajului poetic, ci la realităţile pe care cei mai critici le configurează în tuşe sumbre, îngroşate, cu multe umbre. Apar pe acest fond şi fizicile, mecanicele şi limbajele virtualului, în care eul este prins: „ce lume veche roşie/ ca o membrană plutind deasupra/ cadavrelor indexate/ e linişte şi reţeaua e la viteză mare/ cadru după cadru/ cu buzele umede/ ne luăm în braţe şi trecem în log off/ ne înrgijorează/ că ceva bun se mai poate întâmpla/ că o vom privi pe marla din spate la fiecare update”. Marla este un personaj cheie în care se concentrează forţele şi energiile eului pornit în regăsirea nu atât a sinelui, pe care şi-l stăpâneşte, cât a locuirii. Multiplicarea realităţilor, construite sub greutatea amintirilor sau pur şi simplu a prezentului, a dedublărilor, devine sursa principală a tensiunilor, a rătăcirilor, a ezitărilor. Şi, „când toate dimineţile sfârşesc în déjŕ-vu-uri interminabile”, poetul constată că „există vocile divergente ale marlei/ care solicită fiecare fibră scurtcircuitată/ (ventilaţiile non-invazive şocuri anafilactice [vers tăiat])/ pe o masă de oţel chirurgical/ vibrează bucăţi mari de universuri/ şi atunci încep să prefer armoniile/ corpului biblic în mişcări stradale/ ca într-un life-hack ratat”. Iată şi ieşirile, pe care poetul nu numai că le întrezăreşte, le şi foloseşte pentru revenirea la o stare pozitivă. Apare, în acest context, şi problema răsturnărilor mimesisului, în secvenţe care, trebuie repetat, se sustrag abstractizării: „nuduri de hârtie aşezate pe nuduri de carne/ hrănesc nuduri de copii care atunci/ când plâng nu plâng nasc mame/ cu obrajii rumeni şi palmele crăpate/ care taie nuduri lemnoase pentru a face frig lumii”.

Dar toate astea ar putea fi, la urma urmei, iluziile unor iluzii, simulacrele simulacrelor, pe care nu le percepem ca atare decât din interiorul experienţelor profund umane: „Avem o odaie mică în care stăm puţin/ aproape deloc câteodată/ ne sunt suficiente/ două linguri/ două scaune şi un pat noaptea/ ne strângem în braţe/ într-o instalare aproape perfectă/ ne imaginăm siberia şi parisul şi praga/ toate zilele noastre trec frumos/ ascultăm radio jucăm twister construim castele/ împărţim pâinea caldă la ora unsprezece/ malra ne mângâie repetitiv ca să ne înveţe/ că postumanismul e cel care mimează/ acompaniat de un sarz dezacordat/ până se face zăpadă în sahare”.

Trebuie admis că sub spaimele postumanismului, cu tot ce acoperă acest termen, poezia s-a schimbat, căpătând o dimensiune critică acută, îndreptată fie spre societate, fie spre individualitate, adaptată la noile realităţi şi forţe care scindează eul. Ioan Mateiciuc este conştient şi urmărit de aceste provocări existenţiale şi, după cum reiese din poemele anterioare, citate în contrapunct, găseşte acel spaţiu al intimităţii, al umanizării, în care se adăposteşte, veghind. Atât soluţia, cât şi mijloacele îl fac un excelent poet. Nu se pierde într-o critică deşănţată a unui sistem abstractizat, cum se întâmplă în general în noua poezie militantă, nu se lasă muncit de problemele lumii, de încălzirea globală, de incorectitudinea politică, de inegalităţile sociale, ci se concentrează pe sine, pe posibilităţile sale de armonizare. Unul dintre răspunsuri este, pare-se, asumarea anchilopoeticii, pentru depăşirea ei şi revenirea în poezie. O astfel de atitudine, de care sunt capabili cei aleşi, într-ale poeziei, atrage ritmuri şi resurse lingvistice dintre cele mai rafinate şi subtile. Ioan Mateiciuc este un foarte bun poet, ale cărui cărţi viitoare le aştept cu mare nerăbdare.