În seria „821.135.1 – Scriitori români contemporani” de la Editura Humanitas, coordonată de Andreea Răsuceanu, au apărut până acum treizeci şi trei de titluri, proiectul impunându-se repede, atât prin reeditări foarte inspirate, precum Dulcea poveste a tristului elefant de Diana Adamek sau Băgău de Ioana Bradea, precum şi prin titluri noi şi antologii ca 16 prozatori de azi sau Cartea oraşelor. Actualitate este termenul care defineşte cel mai bine proza din această colecţie, atât de necesară acum, când schimbările vin de la sine, odată cu trecerea a mai bine de trei decenii de la căderea comunismului. Criteriile generaţioniste nu prea mai funcţionează, cum nu mai funcţionează nici ideea unei formule stilistice şi narative hegemonice, care să se impună sub forma unui curent. Tinerii scriitori au scăpat de miturile (neo)romantice şi şi-au accelerat maturizarea, pe de o parte, prin modul în care percep literatura şi prin funcţiile care i le atribuie, iar pe de altă parte, prin programe de creative writing.

Sub aceste auspicii, vag creionate şi pentru că fenomenul este în plină desfăşurare, debutează în roman Ruxandra Burcescu, născută în 1989, cu Instabil. Deşi titlul nu o ajută prea mult, compensează, pentru primul impact, coperta foarte reuşită şi, pentru cei care au obiceiul să răsfoiască şi să citească la întâmplare înainte să cumpere, calitatea frazei, plină de tot felul de potenţialităţi, fără să fie prea arborescentă. În acest sens, autoarea stăpâneşte bine o serie de tehnici narative fără să lase impresia că experimentează, ci dimpotrivă, că povestea de fond pe care o urmăreşte doar aşa poate fi spusă. Intermezzo-urile şi ramificaţiile sunt bine înscrise în firul principal chiar şi atunci când nu duc nicăieri. „De fiecare dată când ieşea din învălmăşeala metroului şi lua microbuzul către Adriatica Beauty, Lorelei se întreba ce ar fi dacă nu ar coborî la a patra staţie”, scrie la începutul unui paragraf, promiţând o serie de consecinţe prin acest „ce ar fi dacă”, urmând însă să sfârşească destul de repede, de fapt, potrivit de repede: „Ar începe să plouă mărunt, iar şoferul nu s-ar mai vedea, ar rămâne doar ea cu microbuzul şi câinii scheletici şi casa de pe câmp, ploaia ar linge tabla prăfuită, iar ea nu ar şti să conducă microbuzul, şi de aceea n-a avut niciodată curajul să meargă până la capăt”. Astfel de inserţii conturează profilul psihologic al protagonistei.

Ruxandra Burcescu plăsmuieşte pe parcursul romanului două personaje complexe, ale căror poveşti se dezvoltă pentru o vreme în paralel, intersectându-se în urma unei iniţiative cvasi-detectiviste a tinerei Lorelei care caută să-şi reconstituie trecutul şi intuieşte că Mircea Anton, un individ din trecutul mamei sale, consătean, este una dintre cheile rememorării. Reuşita romanului se datorează mai ales modului în care autoarea înţelege să exploateze ideea că amneziile personajului principal sporesc misterul, complexitatea şi ajută la crearea şi susţinerea suspansului. Lui Lorelei îi sunt amintite câteva scene de inconştienţă prin care a trecut, scene în care îşi face loc un soi de miraculos. Deşi duce o viaţă cât se poate de normală, specifică zilelor noastre, cu job, ieşiri în cluburi, beţii, întâlniri întâmplătoare şi un iubit din tinereţe, Cristi, cu care leagă, în cele din urmă, o „prietenie cu beneficii”, i se declanşează nevoia autocunoaşterii când află de moartea unui vecin, dl Anghel, din blocul părinţilor săi. Lorelei hotărăşte să meargă acasă cu această ocazie, în ciuda problemelor de comunicare pe care le are cu mama sa. La cimitir este atrasă de mormântul lui Mircea Anton. Află de la dna Popescu despre ziua sinuciderii acestuia, zi în care ea a dispărut, fiind găsită în împrejurări excepţionale chiar de dl Anghel: „Ce l-o fi apucat pe Anghel să caute acolo [în blocul-şantier din care se aruncase Mircea], nu ştiu, da’ bine c-a făcut-o. Ne-a zis că a văzut el ceva. Era afară şi aştepta să se întoarcă taică-tu, când, la un moment dat, vede o luminiţă în blocul acela de la etajul şase. Ca o străfulgerare a fost, o secundă, da’ fix atunci se uita el şi a văzut. Şi cică a văzut el ceva şi a pornit acolo”. Momentul este important că defineşte întrucâtva întreaga poveste, care ameninţă în permanenţă să alunece în fantastic, dar este ţinută, print-un autenticism excepţional instrumentat, în realism, în ciuda a ceea ce urmează: „Da’, când ne-a zis cum te-a găsit, eu m-am închinat. Cică erai acolo jos, cu ochii închişi, şi în jurul tău era plin de gărgăriţe. Mă, da’ cică nu erau una, două, erau cu sutele. Numai şi numai gărgăriţe, zburau în jurul tău, da’ nu se urcau pe tine. Am zis de-atunci că asta-i minune dumnezeiască”. Nu este singura întâmplare de genul acesta, la fel fusese găsită şi mai înainte, când înotase până la o insulă şi crezuseră că se înecase, venindu-şi în fire, acasă la Gruiu, după cum îi prevesteşte Baba Sela, vraciul satului care deţine şi cheia destinului ei. Revenirile sale sunt percepute ca o minune, confirmată de prezenţa fabuloasă a gărgăriţelor, a căror semnificaţie i-o oferă tot dna Popescu: „Cică e păcat să omori o gărgăriţă, te bate dumnezeu. Da’ care e treaba, cică acum sute de ani, a fost o invazie de păduchi din ăia de plante. Prăpăd lăsau în urmă, şi pe vremea aia oamenii nu aveau ce să facă. Aşa că s-au rugat la Fecioara Maria să-i ajute, şi ea le-a trimis gărgăriţele, că astea mănâncă păduchii de plante. […] De aia, când ne-a zis Anghel că te-a găsit cu roiu’ de gărgăriţe de jur împrejur, eu am ştiut că asta-i o minune”.

În ciuda opoziţiei din partea mamei, care îi interzisese să se mai întoarcă în Gruiu, un sat din proximitatea Bucureştiului, Lorelei este atrasă de această vatră, unde îşi întâlneşte prietenii din tinereţe, pe Magda şi pe vărul Gabi, dar şi pe Baba Sela, care într-un final îi va dezvălui secretul. Pare-se că o auzise întotdeauna, tot revenind momentele când auzea o muzică pe care o va regăsi cu adevărat doar în satul natal. Lorelei se recompune din relatările celorlalţi, amnezia sa fiind sursa fantasticului din acest roman, în care există multă moarte, crimă şi sinucideri. Ea refuză să-şi spună povestea lui David, întâlnirea cu acesta fiind buclă narativă care nu duce niciunde, dar spune, din nou, ceva despre straniile dereglaje de la nivelul psihicului. În alternarea dintre firul narativ dedicat lui Lorelei şi cel a lui Mircea apar, într-un ritm potrivit, tot mai multe punţi, pentru ca, în final, tânăra femeie să afle ce îi leagă. Mircea fusese efectiv şters din memoria satului, dar nu şi din lanţul destinului.

Toate personajele duc cu ele un secret, învăluit într-un mister ce creşte odată cu povestea de fond, atât prin legăturile dintre personaje, care într-un roman realist nu ar ţine, cât şi prin atmosferă. Descrierile din final aminteesc de prozele lui E. A. Poe şi de Domnişoara Christina, fără să fie vorba de o influenţă propriu-zisă. În final, în penultimul paragraf, se întăreşte ideea că întreaga viaţă a lui Lorelei este marcată în mod determinant, pe de o parte, de moştenirea predestinală, pe de alta, de vieţile celorlalţi: „O pasăre de noapte scoate sunete ascuţite dintr-un copac din apropierea ei, iar în jur se auzea orăcăitul broaştelor. Pământul era cald, umed şi moale. Cu fiecare pas pe care îl făcea, i se derulau imagini şi chipuri în faţa ochilor. Faţa ca de pergament a domnului Anghel, chipul sever al Angelei, ochii curioşi ai lui Bebe, faţa frumoasă, şi încruntată a Magdei, zâmbetul larg al lui Gabi, privirea pierdută a Anuţei şi David, bărbatul cu tatuaj în formă de gărgăriţă, povestea al cărei final îl sufocase din faţă”.

Aşadar, „explicaţia” fantasticului acestei căutări a sinelui va fi descoperirea „blestemului” care i se transmisese atât lui Lorelei, mamei şi bunicii sale, cât şi lui Mircea, blestemul fratelui supravieţuitor, care nu-şi va găsi liniştea. Ruxandra Burcescu îşi alimentează povestea din reţeaua de superstiţii a satului, superstiţii care odată cu urbanizările succesive se amplifică, dar îşi pierd semnificaţiile. Simbioza dintre fantastic şi realism pe care o reuşeşte Ruxandra Burcescu în Instabil fascinează, autoarea reuşind un roman captivant datorită atât măiestriei scrisului, cât şi spectrului tematic pe care îl abordează. Ea accesează, pe această cale, fondul magic al literaturii.