Jurnalul esenţial al Monicăi Lovinescu relevă că a existat, în fond, o activitate susţinută a intelectualilor români împotriva comunismului. Cât de amplă a fost şi ce efecte a avut în interiorul societăţii româneşti este greu de apreciat, dar spiritul critic al unor literaţi, istorici, filosofi etc., deşi exprimat cel mai adesea în forme abstracte, a acţionat, la nivel ideatic şi mentalitar, asupra fisurilor ideologiei şi politicii totalitariste. În Prefaţa numită „Mărturia”, Ioana Pârvulescu apreciază că „deşi trăieşte în exil, nu marii noştri exilaţi sunt figurile principale (dar, când apar, e ca într-o minunată piesă de teatru, cu un Cioran ataşant, un Ionesco fragil, un Eliade complicat, toţi «strălucind de nefericirile istoriei»), ci culmea, în centru sunt oamenii din România, cu toate ale lor”. Aceştia sunt, de fapt, fie în pragul exilului, fie acţionează sub efectul unui exil interior, mulţi reuşind, în cele din urmă, să iasă din ţară, alţii întorcându-se după scurte perioade petrecute în Occident. Şi unii, şi alţii au desfăşurat varii discursuri subversive, cu răbufniri disidente, susţinute etic şi jurnalistic de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, de Europa Liberă, în genere, nu fără anumite precauţii ale conducerii americane a postului, precauţii care au degenerat, adesea, în compromisuri. Aşa le-a resimţit şi nu a ezitat să le catalogheze diarista, perfect conştientă de riscurile pe care şi le asuma. Dar postul de radio le-a oferit, totuşi, infrastructura pentru a putea lupta, pentru a putea răspândi discursurile alternative ale libertăţii.

Jurnalul esenţial este un adevărat thriller etic, o confruntare cu simulacrele comuniste, care s-au întins, prin propagandă, dincolo de Cortina de Fier. Luciditatea şi vigilenţa critică nu sunt sub nicio formă şi în niciun moment opţionale, ci condiţiile necesare supravieţuirii. Agenţii securităţii regimului totalitarist de la Bucureşti nu contraatacă numai la nivel discursiv, unde de cele mai multe ori o fac ridicol, ci şi prin ameninţările cu asasinate, încercând să instaureze teroarea printre crainicii rezistenţei din exil. Sunt luate în calcul şi ipoteze şi scenarii care frizează conspiraţionismul, alimentat de incertitudine şi coincidenţe, de tensiunile întreţinute de o Securitate capabilă de orice: „Mereu în şirul bolilor, Vlad [Georgescu]. Mă anunţă că săptămâna viitoare intră în spital pentru analize. […] Nu pot să nu mă gândesc la cancerele celor doi predecesori [directori ai departamentului românesc al Europei Libere], Nöel şi Cismărescu, la zvonurile care circulaseră atunci că ar fi fost provocate, prin radiaţii, de Securitate, şi să mă cam înfior. Sper că n-am de ce, dar…”. Este o teamă care revine, pe care cazurile repetate o alimentează. Arestărilor din România, pentru orice formă de opoziţie, reală sau imaginară, Monica Lovinescu le răspunde prin demararea şi implicarea în campanii din presa internaţională, care incriminează regimul ceauşist şi îl descrie în monstruozitatea sa.

Discursul cultural joacă, în acest sens, un rol cât se poate de concret, resimţit din plin pe toate nivelele existenţei. Lectura şi comentariul critic au ca principală miză solidaritatea, grija de celălalt, căruia îi sunt ameninţate şi încălcate drepturile fundamentale. Proteismul Jurnalului face dificilă o sistematizare a informaţiilor, pentru că sunt mai multe nuclee tematice care suscită interesul, mai multe radiografii istorice, un joc plurivalent natural al perspectivelor. Cartea beneficiază însă de un index de nume şi de un cuprins analitic, instrumente foarte utile, pentru că ajută la revenirea asupra anumitor evenimente dacă lectorul se lasă furat de naraţiune. Şi aceste două instrumente indică importanţa prezenţei celorlalţi, a protagoniştilor care au supus comunismul unor presiuni destul de intense, probabil decisive în erodarea sa din interior şi, deopotrivă, din exterior. Monica Lovinescu scrie cu conştiinţa faptului că „nu există nici un Eu în sine, ci numai Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu, şi eu din cuvântul fundamental Eu-Acela”, îl rosteşte pe „Tu” „cu toată fiinţa” (Martin Buber, Eu şi Tu). Relaţiile cu „Acela” sunt mai complicate, pendulând între apropiere şi îndepărtare, între acceptarea în cercul de încredere, pe care şi-l formează spontan, şi excluderea la cel mai mic semn de trădare, nu subiectivă, ci obiectivă, adică de trădare a principiilor, de inadecvare morală, a cărei expresie este colaborarea cu regimul ceauşist.

Inclusiv acţiunile disidente sunt evaluate cu luciditate, fiindu-le denunţate naivităţile – atunci când e cazul, ce puteau fi extrem de dăunătoare. În calitatea de jurnalist cultural şi comentator al politicului, Monica Lovinescu are o enormă responsabilitate, fiindcă orice amplificare, în timp real, a unui gest disident putea însemna o reacţie agresivă a Securităţii asupra celui care-l săvârşise, ceea ce-i putea aduce moartea. Asta face să fie cu totul admirabil modul în care reuşeşte să-şi gestioneze argumentele, să-şi controleze intervenţiile, să canalizeze anumite acţiuni şi naraţiuni, participând în felul acesta la rezistenţă. Deşi este puternic motivată în permanenţă de nerăbdarea libertăţii şi de preocuparea pentru eliberarea celuilalt, în care-şi proiectează acel esenţial Tu, Monica Lovinescu nu-l expune riscului mai mult decât o face el însuşi, ci încearcă să-l impună în conştiinţa publică internaţională.

În Jurnal ies în relief mai ales acţiunile, mai puţin figurile. Astfel, în 1981, „în închisoare, părintele Calciu declară a cincea grevă a foamei”, având să-şi câştige în cele din urmă libertatea (în 1984, mai exact) şi să plece în exil. Din nou, şi în acest caz, memorialista păstrează o distanţă care o fereşte de mitologizări. În 1982, „la Bucureşti, izbucneşte scandalul Meditaţia Transcendentală”, episod straniu mai ales din cauza proastei regizări a partidului, care în felul acesta a încercat intimidarea unor intelectuali. În acelaşi an, sunt semnalabile atentatele cu moartea la adresa lui Paul Goma şi Virgil Tănase, urmate de conferinţa de presa la care participă şi ex-spionul Moţu Haiduc. Autoarea semnalează şi feed-backul la emisiunile sale radiofonice şi prezenţa sa în imaginarul exilului, de care am amintit şi în prima parte a acestei cronici (din numărul anterior). În 1983 apar pentru prima dată suspiciunile de iradieri, odată cu moartea de cancer a lui Mihai Cismărescu şi intră în scenă Dorin Tudoran, unul dintre disidenţii autentici, după cum reiese din Jurnal. Sunt semnalate şi câteva dintre întâlnirile de la Paris, cu Cella Delavrancea, Mihai Stănescu şi Constantin Noica. Sunt reţinute şi dispariţiile, iar acel an a fost cel în care au murit Raymond Aron şi Nichita Stănescu.

Monica Lovinescu dezvoltă o întreagă cultură a întâlnirilor, pe care le trece în scris cu entuziasm şi un fel de profundă recunoştinţă pentru faptul că au loc. Astfel, începutul de an 1984 este „fast” datorită vizitei lui Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, doi dintre intelectualii pe care îi admiră sincer. Aceleaşi sentimente şi le exprimă şi în cazul întrevederilor cu Nicolae Manolescu. În acelaşi an se întâlneşte în capitala luminilor cu Mircea Dinescu şi Ştefan Augustin Doinaş. Anul 1985, aşa cum reiese şi din comprehensivul cuprins, este unul al întâmplărilor decisive pentru disidenţa românească: în urma unui noi episod de grevă a foamei, Dorin Tudoran reuşeşte să emigreze în SUA, ceea ce avea să facă şi părintele Calciu. Gheorghe Ursu este ucis de comunism, iar exilul suferă o puternică lovitură de moral în urma eşecului din procesul „infiltratului Pordea”. Anul 1986 este marcat, în principal, de moartea lui Mircea Eliade, care pentru mulţi jucase rolul de „profesor de exil” (Matei Călinescu). În 1987 au loc o serie de manifestări (în special studenţeşti, dar şi ale muncitorilor) în România, susţinute şi cu concursul Monicăi Lovinescu în presa internaţională. Moare Constantin Noica. Sunt tot mai prezenţi pe eşichierul disidenţei Doina Cornea şi Radu Filipescu, fiind şi arestaţi, precum şi Dan Petrescu: „Azi, în sfârşit, în Libération, cele trei pagini anunţate asupra României, cu interviul lui Dan Petrescu. Curajos, lucid, concis: un model. Poate că şi din pricina acestui model de curaj îl primim fără entuziasm seara pe Abăluţă, la ale cărui probleme literare nu vibrez”.

Evenimentele din 1989 sunt, de asemenea, consemnate alert, revoluţia având să fie prefaţată de noi gesturi simbolice: „Ionescu denunţă tirania din România” – în Parlamentul European; „Comisia pentru Drepturile Omului de la ONU condamnă România”; după moartea lui N. Steinhardt, Radio Europa liberă difuzează Jurnalul fericirii; Gabriel Andreescu, Dan Petrescu şi Doina Cornea intră în greva foamei.

Revoluţia, Monica Lovinescu crede că îi este imposibil să o rezume, dar de fapt o face prin câteva observaţii care explică multe din energiile şi forţele ei. Face o arheologie a ei, începând cu instaurarea comunismului: „E al treilea val de revoltă tinerească din România. Din primul – eram cu toţi studenţii în Piaţa Palatului, în 1945, manifestând pentru rege ca pavăză împotriva comunismului – n-au mai rămas decât supravieţuitori: o generaţie secerată în închisori sau exilată. Al doilea val, studenţii răspunzând apelului de aer al Revoluţiei Maghiare – sacrificat tot prin beciuri şi canale. Al treilea e cel de acum, cucerind în 1989 ceea ce reclamau studenţii în 1945. Să nu devii patetic? Să nu devin. Şi, mai ales, să nu mă întreb dacă impresia obsedantă că momentul auroral va şterge până şi urmele unui coşmar de aproape o jumătate de veac e o iluzie sau nu”.

Diarista avea să rămână lucidă, continuând examenul critic în jurnal şi după ‘90, cu aceeaşi acurateţe irigată de altruism. Jurnal esenţial este o carte a întâlnirilor Tu-ului, fără mistificări şi misticisme, a întâmpinărilor Aceluia, o carte a dragostei faţă de aproapele. Este o extraordinară probă de luciditate.