Se spune despre unele cărţi că nu mai sunt chiar la modă, că reeditările lor au o miză mai ales în analizele pe axa diacroniei, decât pe cea a sincroniei. Chiar şi despre o carte ca Eu şi Tu, de Martin Buber, se afirmă asta, deşi nici tema, nici abordarea nu prea pot fi datate. Fie că fundamentul modului în care ne raportăm la lume este unul religios, fie preponderent raţional, altruismul este relaţia umană cea mai importantă, dar şi cea mai greu de prins într-un discurs fără un recurs la limbajele care implică transcendenţa. Martin Buber relevă în ce condiţii este posibil acest lucru, postulând: „Nu există niciun EU în sine, ci numai Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu, şi Eu din cuvântul Eu-Acela”. Odată acceptată şi urmărită în toate consecinţele sale această afirmaţie, demonstraţia are exactitatea şi supleţea geometriei euclidiene, mustind de umanitate: „Când omul rosteşte Eu, el se gândeşte la unul din cele două. Când zice Eu, este prezent acel Eu la care se gândeşte el. Chiar când zice Tu sau Acela, este prezent Eu din unul sau altul dintre cele două cuvinte fundamentale.// A fi Eu şi a rosti Eu este totuna. A rosti Eu sau unul dintre cuvintele fundamentale este totuna.// Cine rosteşte un cuvânt fundamental intră în acel cuvânt şi sălăşluieşte acolo”.

Oricât de redundante ar fi aceste fraze, din punct de vedere stilistic, ele au, în fond, statutul unor axiome, comparaţia cu sistemul euclidian nefiind una formală. Ele implică şi o anume asumare a cuvântului, înţeles ca logos, ca act esenţial. În atare condiţii, a-ţi da cuvântul însemnă a invoca ceva fundamental. Buber identifică trei sfere „în care se stabileşte lumea relaţie”. „Prima, viaţa împreună cu natura. Este o relaţie zbuciumându-se în întuneric şi neexplicită verbal (untersprachlich). […] A doua: viaţa împreună cu oamenii. Aici există o relaţie manifestă şi explicit verbală. Noi putem să dăm şi să primim pe Tu. […] A treia: viaţa împreună cu fiinţele spirituale. Aici relaţia este învăluită de nori, dar revelându-se, fără cuvinte, însă făuritoare de limbă. Noi nu distingem aici niciun Tu, dar ne simţim totuşi chemaţi, şi răspundem – plăsmuind, gândind, acţionând: noi rostim cu toată fiinţa noastră cuvântul fundamental, fără a fi în stare să spunem cu gura noastră Tu”. Avem tendinţa de a amesteca aceste sfere, de a investi unele fiinţe sau relaţia cu natura cu atribute divine, să medităm până la confuzia cu ceva din mediul înconjurător pe care-l putem cunoaşte direct sau indirect. Credem că epifaniile ni se pot arăta peste tot şi oricând, mai ales de când le bănuim camuflate în profan. Omul le caută prin limbaje din ce în ce mai complexe, mai subtile, prin artă şi literatură, prin teologie şi filozofie, prin teatru. Este o formă de a ne aminti şi, simultan, de a evolua.

Pe tărâmul artei, incluzând aici şi literatura, au loc probabil schimburile şi transfigurările cele mai multe, iar intuiţia, revelaţia şi raţiunea îşi găsesc terenul cel mai propice pentru interacţiune, lucru pe care îl confirmă şi Martin Buber, de asemenea, în registru spiritual: „actul esenţial al artei determină procesul prin care configuraţia devine operă. Partenerul se împlineşte prin întâlnire, pătrunde în lumea lucrurilor, pentru a acţiona la nesfârşit, pentru a deveni la nesfârşit Acela, dar şi pentru a redeveni Tu la nesfârşit, bucurând şi înflăcărând. «Se întrupează»: corpul său se înalţă din unda prezentului fără timp şi spaţiu, pe ţărmul permanenţei”. Nu întâmplător, una dintre dimensiunile cele mai importante ale sistemelor religioase instituţionalizate fiind cea a esteticului, omniprezentă în toate bisericile, prin arhitectură, muzică, pictură şi/ sau poezie.

Poate că nu toţi avem acces la profunzimile, verticalităţile şi la rădăcinile acestei filosofii, însă ea oferă răspunsuri pe mai multe nivele, o etică a rostirii şi a altruismului de la formele sale cele mai simple la cele mai complicate raporturi cu natura, cu divinitatea şi cu aproapele. Eu şi Tu este o carte în afara modelor, fiindcă vorbeşte despre modul în care ne construim prin relaţia cu celălalt, aceasta fiind, de drept, marea temă a tuturor încercărilor noastre de a comunica şi de a ne cunoaşte pe noi înşine.