Dezideratul sincronizării a luat de-a lungul timpului mai multe forme şi turnúri, în cultura autohtonă, unele pozitive, altele îndoielnice, dacă nu de-a dreptul negative. În plan epistemologic, de pildă, cărturarii şi cercetătorii români au adoptat şi adaptat, fără prea multe interogări şi examene critice temeinice, o serie de metode şi mode occidentale. Această problemă nu a dispărut, aderarea metodologică la o şcoală sau alta, cu reprezentanţi în mediile academice importante din lume, părând să fie suficientă, chiar dacă rezultatele cercetării există deja în circuitul ideilor sau sunt total irelevante. Mai mult, există un soi de „cult” pentru anumiţi autori, care denaturează orice încercare de dezbatere. Asta face să fie cu atât mai necesare importurile unor lucrări care demitizează sistemele de gândire cu porniri hegemonice. Unul dintre cei mai lucizi şi convingători analişti, ai celor mai influente constructe culturale şi teorii, (simili)logice şi (cvasi)ştiinţifice, este George Steiner.

Dacă ceva trebuie în mod fundamental, cu majusculă, atunci exercitarea continuă a spiritului critic trebuie, supravegherea tendinţelor şi sentinţelor definitive, adică păzirea de Nostalgia după absolut. Sub acest titlu sunt publicate cele cinci Conferinţe Massey ţinute de George Steiner în 1974. Deşi a trecut aproape o jumătate de secol de la transmiterea acestora în cadrul seriei Ideas de la CBC Radio, simptomatologia, interpretarea şi diagnosticarea propuse de acest strălucit filosof al culturii, care şi-a gestionat exemplar calităţile şi tentaţiile de homo universalis, este cât se poate de actuală. El demonstrează nici mai mult, nici mai puţin că marxismul, psihanaliza (patronată de Freud) şi structuralismul (reprezentat de Claude Lévi-Strauss) nu sunt decât „teologii de substituţie”, noi sisteme mitologice prin care s-a căutat umplerea golului lăsat de declinul religiilor sistematizate, ale creştinismului, în genere. „Atributele” prin care pot fi astfel definite sunt următoarele: „totalitatea, prin care înţeleg pur şi simplu pretenţia de a explica totul; textele canonice oferite de geniul fondator; ortodoxie împotriva ereziei; metafore, gesturi şi simboluri cruciale” (p. 11). Aş începe cu ultimul, în şi prin care se reflectă toate celelalte, „dezvoltarea propriului limbaj, propriul idiom caracteristic, propriul set de imagini exemplare, propriile semnale, metafore şi scenarii dramatice”. Pe această cale se formează un corpus nou şi specific de mituri, care „va prezenta lumea în termenii anumitor gesturi, ritualuri şi simboluri cardinale” (p. 11), ceea ce solicită o iniţiere, o predare a codurilor şi o fidelitate în numele unui principiu considerat natural.

Aceste constructe compensatorii au apărut pe fondul marilor spaime provocate de cruzimea şi ferocitatea umană din ultimele două secole, cu apogeul în timpul celor Două Războaie Mondiale. Pentru că întreg edificiul umanist nu a putut să preîntâmpine aceste catastrofe, soluţiile au fost căutate, în disperare de cauză, în teoriile totalizatoare (deci totalitariste) şi teleologice. Este, poate, un reflex al gândirii mitologice, adânc înrădăcinate în toate tradiţiile, cu momente de iraţionalism în care se ajunge la naraţiuni de o fantezie extremă, care cu greu pot fi acceptate ca plauzibile, prin prisma jocului propus în general de literatură, cu atât mai puţin ca reale. În atare condiţii, trebuie înţeles că „întoarcerea la iraţional este, înainte de toate, o încercare de a umple golul lăsat de decăderea religiei” (p. 82), că trebuie păstrat privilegiul alternativelor, condiţie a libertăţii, şi evitată plonjarea şi cufundarea totală într-o nouă mitologie. Dar pentru asta este nevoie de detaşare, de disponibilitatea interogării şi de o permanentă încercare de infirmare, practici prin care se verifică şi consolidează legi şi se identifică premisele şi ipotezele slabe, simulacrele, fundăturile etc.

Examenul critic al lui George Steiner relevă că „dedesubtul măreţului talaz” al doctrinelor iraţionale, de care se ocupă în cea de-a patra conferinţă, „lucrează nostalgia după absolut, foamea de transcendent pe care le-am observat în mitologii, în metaforele totalizante ale utopiei marxiste a eliberării omului, în schema somnului total al lui Eros şi Thanatos la Freud, în apocaliptica şi punitiva ştiinţă a omului lui Lévi-Strauss” (p. 84). Relaţionările şi similitudinile pe care le acuză gânditorul nu sunt nici forţate, nici rodul unor coincidenţe sau aparenţe, cele trei şcoli, fiindcă în asta s-au constituit, prezintă aceleaşi semne şi simptome de rătăcire ca acelea ale new-age-ismelor alienante. Aşadar: „Absenţa unei teologii conducătoare, a unui mister sistematic precum cel întrupat de Biserică este la fel de vizibilă în fantasmele vânătorului de OZN-uri, în speranţele sau panicile ocultistului şi la adepţii amatori ai doctrinei zen. Căutarea unor realităţi alternative prin consumul de droguri psihedelice, prin ieşirea din societatea de consum, prin manipulări ale transei şi extazului sunt, în mod evident, legate de această foame de absolut – dar dinamica particulară a acestei relaţii, mai ales în cazul narcoticelor, este mai complexă decât s-a presupus la început” (p. 82). Toate aceste metode de stimulare şi configurare a simulacrelor îşi au originea în „somnul raţiunii”, care „înghesuie coşmaruri şi iluzii în acest gol”. Diferenţe există, evident, între aceste manifestări, fiindcă marxismul, psihanaliza şi structuralismul presupun ample demersuri logice, edificii teoretice complexe, seducătoare, întemeiate pe sofisme greu de identificat, care uneori pot fi confirmate doar prin prisma consecinţelor nefaste la care duc. Originea este însă aceeaşi: „că asta s-au dovedit a fi, după părerea mea, postreligiile sau teologiile-surogat şi toate celelalte soiuri de iraţional – iluzii. Promisiunea marxistă a intrat într-un crud faliment. Programul freudian de eliberare a fost îndeplinit doar în mică măsură. Pronosticul lévi-straussian e o pedeapsă ironică. Zodiacul, vedeniile şi platitudinile unui guru nu ne vor potoli foamea” (p. 83). Aceste alăturări sunt sugestive în sine, iar verdictul cât se poate de just.

Singurul aspect în privinţa căruia s-a înşelat George Steiner este cel al epuizării marxismului. De fapt, filosoful culturii nu a putut crede că intelectualitatea occidentală va resuscita un sistem eşuat şi-l va urma ca pe o dogmă până în cele mai absurde consecinţe, rezultate din egalitarismul total, întreţinut printr-o sofistică ridicolă ce continuă să fascineze şi să alimenteze mitul altruismului desăvârşit şi pe cel al salvatorului. De fapt, nu a anticipat de cât timp este nevoie pentru moartea naturală a unui astfel de sistem, atât de rezistent la anticorpii produşi de criticismul care transcende curentele de gândire. Într-adevăr, nu poate fi ignorat că el încă bântuie prin aulele universitare de aiurea şi, deopotrivă, din România. Se pare că a schimbat într-atât de mult lumea încât şi-a asigurat un loc în mentalul colectiv, dând dovadă de o vigoare retorică absolut unică în culturile occidentale. Iluziile pe care le cultivă răspund celor mai puternice dintre complexele noastre. Puterea sa provine şi din modul în care simulează critica. Da, „atât din perspectiva istoriei, cât şi din cea a profeţiilor, marxismul a eşuat”, „acolo unde este la putere, nu a adus eliberare, ci teroare birocratică”, dar asta nu este suficient pentru a dispărea. Prin el, individul încă se mai poate ascunde, încă îşi mai justifică slăbiciunile, revendicând, acum, tot felul de pensii alimentare şi daune în baza unor judecăţi istorice irevocabile, sintetizate în vina imperialistă şi în datoria corectitudinii politice.

Toate aceste curente au făcut şi fac şcoală, cum se spune, în cultura română, au creat comunităţi de idei care au generat discursuri suficient de convingătoare pentru a trece drept ştiinţifice în mediile culturale şi universitare. Dintre ele, structuralismul s-a dovedit cel mai neutru, în plan politic, şi mai eficient în studiile literare, lingvistice şi filosofice. A avut chiar o dimensiune subversivă în timpul comunismului. Psihanaliza a deschis şi a încercat unele ipoteze prin unele studii încă citabile. Marxismul are o întreagă istorie de erori. În ultimele decenii, atrage atenţia asupra unor probleme reale, dar le confiscă prin judecăţi tari, dogmatice, în care scopul (care întotdeauna este cunoscut clar, definitiv şi iremediabil constituit) scuză mijloacele, iar discriminarea pozitivă este absolut îndreptăţită, legitimată cu argumente istorice şi etice imaginate ca naturale. Dispune de mijloacele necesare pentru omogenizarea grupurilor, de cele mai multe ori până la sacrificarea unor dimensiuni fundamentale ale individualităţii.

Nostalgia după absolut este, aşadar, la originea celor mai bizare şi, deopotrivă, răspândite şi acceptate concepţii despre lume, la originea reprezentărilor identitare şi a coagulărilor sociale pe criterii metafizice, producând un lung şir de teologii de substituţie. Oricât de banal ar suna, fiindcă expresia s-a clişeizat în discursul critic, George Steiner oferă o radiografie a acestor curente, apuse credea el, în urmă cu cinci decenii, care dacă nu ne mai sperie, ar trebui măcar să ne ruşineze şi, astfel, să ne activeze spiritul critic. O face sistematic, din spirit umanist şi dintr-un altruism ce-şi are originea în căutarea adevărului, care, cu siguranţă, „are un viitor”.