Ochiometric, dintr-o perspectivă didactică, mai degrabă decât intuitiv-sociologică, impresia este că poetul Ion Pop a fost eclipsat de criticul, istoricul literar şi profesorul Ion Pop. Această percepţie o au, cel mai probabil, cei care i-au citit cărţile despre avangardă, despre operele poeţilor Blaga, Naum, Nichita etc., învăţând, pe această cale, poezia din aproape în aproape, ca pe o disciplină care lucrează cu ecuaţii sublime, cu atâtea şi atâtea rădăcini şi soluţii. În atare condiţii, o antologie de poezie cum este Ferestre, editată în 2022 la editura Şcoala Ardeleană, se dovedeşte de-a dreptul necesară pentru înţelegerea unei opere ce se întinde pe mai bine de o jumătate de secol. Ea nu este un bilanţ, termenul fiind total inadecvat pentru un astfel de scenariu existenţial ce oferă o înaltă pedagogiei a lui a scrie şi a fi – sintagmă prin care Ion Pop avea să-şi intituleze exegeza dedicată poeziei lui Ilarie Voronca şi care se potriveşte şi în cazul său.

Debutând editorial în 1966 cu volumul Propuneri pentru o fântână, poetul plonja în plin (neo)modernism conştient că filoanele acestei paradigme, să-i spunem, nu fuseseră epuizate în interbelic şi nici nu aveau să fie vreodată, în ciuda atacurilor frontale din postmodernitate. Sigur, pot fi resimţite în primele volume ecouri blagiene şi bacoviene, cum convingător relevă Al. Cistelecan în „Prefaţa” acestei antologii, dar ele nu sunt nici ostentative, nici determinante în vreun fel. Au însă însemnătate atât în planul creaţiei, deschizând prin trimiteri portaluri spre operele predecesorilor, cât şi în plan ideologic, poetul aşezându-se într-o descendenţă suspectată şi contracarată de comunism, cu ridicolele variante ale realismului socialist.

Încă de la începuturi, livrescul este cât se poate de natural. Iar dacă în poemele reţinute din primul volum nu este decât aluziv, în Gramatică târzie (1977) este de-a dreptul declarativ: „Aici, printre cărţi cu grijă aşezate –,/ da, se va spune, era un ins livresc,/ cineva murmură, cineva plânge,/ masa mea-i o cetate cu punţile întinse/ peste şanţuri adânci, în care vom inventa sânge.// […]// Ci vino, fluture, şi te aşează/ pe Nebănuitele trepte, pe Struktur der modernen Lyrik,/ fii tu o târzie insignă pe pieptul/ atâtor morţi frumoşi, înfruntă tu/ însângerata gheară a Sfinxului,/ botul lui de cosmic, prietenos motan” (Aici). Liricul este însoţit, aşadar, de raţiune, cele două referinţe, la Blaga şi la Hugo Friedrich, fiind interdependente. De altfel, aceste alăturări sunt sugestive în sine, scoase la suprafaţă pentru ramificaţiile inerente ale textului, irigat de tradiţie: „Cu un pumn de seminţe vin şi eu la oraş,/ culese din cartea poetului Whitman,/ din hambarele vechi, transilvane, ale poetului Blaga,/ cu un pumn de seminţe vin eu de la oraş,/ să le arunc peste mormântul tău” (Elegie). Aşa pare să i se adreseze chiar poeziei, pe care nu o ajunge din cauza gramaticii târzii ce-i urmăreşte scrisul şi-i declanşează, de fapt, tensiunile pe care le crede pierdute.

Ion Pop a scris dintotdeauna poezie cu luciditate, fără să-şi disimuleze vreun moment în chip romantic inspiraţia, fiind ancorat în tradiţiile literaturii fără să se lase copleşit de anxietăţile influenţei. Le resimte, în mod clar, dar nu le cedează, nu le face concesii patetice, elegiace. Se află în permanenţă în căutarea geometriilor, cunoscând riscurile marilor abstracţiuni, pe care le înfruntă vorbind, cât de des poate, chiar despre facerile poemului. Întreaga sa poezie este străbătută atât de voinţa de sens, cât şi de un scepticism tonic, transpus adesea prin ironie. Spectrul tematic este imens, aproape complet, deci imposibil de rezumat într-o cronică, date fiind proteismul, polimorfismul şi complexitatea atitudinilor dezvoltate de poet de-a lungul neomodernismului şi postmodernismului românesc. Apoi, comprehensiva „Prefaţă” a lui Al. Cistelecan este dublată şi de un consistent dosar critic în care sunt sondate arcanele po(i)etice şi tematice ale cărţi.

O lectură interesantă şi fecundă se poate face urmărind poemele în care Ion Pop îşi ţine procedeele, mecanismele şi concepţia despre literatură la vedere, chiar etalându-le, conştient de potenţialul lor liric. Texte reprezentative în acest sens se regăsesc în toate cele zece volume antologate, cărora li se adaugă o secţiune de „poeme inedite” sub titlul Ca vechi făcător de versuri, relevant pentru consecvenţa neomodernistă, asumată în totală cunoştinţă de cauză. În volumul Soarele şi uitarea, din 1985, când poezia cobora în stradă, în poezia lui Ion Pop îşi face loc Autobuzul: „multă vreme m-am împotrivit ca autobuzul/ să treacă prin poem. Invocam/ noroiul cu care zilnic/ îmi stropea fruntea. Abia/ într-un târziu mi-am spus că, la ura urmei,/ e şi el un vehicul/ ca oricare altul”. Este o ironie la adresa concretismului din acei ani, întâmpinat cu serioase rezerve, pătruns de privirea care coboară în măruntaiele lucrurilor şi realităţilor pentru a le smulge semnificaţiile. De altfel, în acest volum metapoemele sunt mai dese decât în precedentele, atinse şi de fiorurile deznădejdii: „S-ar putea să nici nu mai murim./ S-ar putea binevoitorul soare/ să binevoiască în vecii vecilor./ Nici mototoliţi ca hârtiile,/ nici pietre, nici lebede./ Ci aici, lângă mlaştină, în blândul foşnet de trestii,/ cu aparatele de fotografiat reglate,/ cu creioanele ascuţite bine,/ aşteptându-i să apară./ Să fotografiem viermii,/ să scriem nemuritoare poeme/ despre viermi” (Versuri de vară). Vor fi puse cât se poate de concret varii probleme de estetică şi de compoziţie, precum şi de hermeneutică urcată în poem, unde germinează, dând naştere atât la sens, cât şi la îndoială. Apare şi figura profesorului care însoţeşte şi temperează efuziunea lirică.

În poezia După, din volumul Elegii în ofensivă (2003), meditaţiile despre literatură se transformă în arheologie a codurilor estetice grefate pe vârstele autorului. Astfel, „După cincizeci de ani nu poţi fi/ decât poet postmodern./ E-un gând/ care mă consolează cumva”, îşi spune Ion Pop, care se vede nevoit să abordeze această realitate livrescă devenită temă. Importante sunt însă filtrele prin care o face: „Şi s-ar putea să accept încă multe altele/ în postmodernismul postum/ când Coşbuc va continua să existe, iar Alexandrescu va crede, rămas în veacul al XIX-lea,/ în ştiinţe şi în pravili, în naţiile înfrăţite/ dincolo de vidul foarte mut/ din care n-o să mai pot opune/ nicio o obiecţie de stil şi vocabular./ (Cât despre ironie, Unchiul nostru, al tuturora,/ ne-a lăsat-o, cum se ştie, pe veci, ca pe-o tremurătoare, pe veci însângerată moştenire)/ Dar avangarda va trece în pas cadenţat/ cu disponibilitatea ei absolut, mereu viitoristă,/ din asfaltul sonor praful stârnit va fi/ aproape neînsemnat,/ grei de flori vor fi salcâmii din eterna vară/ de departe, desigur, neclintit şi clasic,/ corul grosului trupei v-anmărmuri Cetatea.// Ştiu cum că poeţii trădează mai multe patrii deodată,/ ştiu cum se vor întoarce/ într-o singură patrie”. În completare, mai aplicat, vine poemul Opus magnum, unde „Profesorul” va vorbi concret despre opera celui ce se expune scriind.

În cel mai recent dintre volumele publicate, Lista de aşteptare, din 2019, poemul Am aflat, nu demult, Ion Pop oferă „soluţia” pentru cei care refuză cu încăpăţânare poezia leneşă chiar şi după ce au fost muştruluiţi de „contemporani”: „Se pare, însă,/ că nu mai e prea mult de făcut./ Aşadar, filologi –, pe alocuri,/ fiţi gata, se învecheşte vocabularul,/ e nevoie deja/ de-un glosar (de ce nu,)/ şi de-un «Ion Pop pe înţelesul copiilor»,/ iar notele de subsol/ se vor tot înmulţi, mişună de pe-acum,/ ca nişte larve, râme, furnici, ah, da, şi viermi”. Sigur, trebuie citit în registrul ironic, cum, de altfel, se întâmplă şi în poemul care dă numele ultimei secţiuni, Ca vechi făcător de versuri: „Ca vechi făcător de versuri, ar trebui mai nou/ să mă simt grav handicapat şi frustrat:/ am tot pierdut ocazie după ocazie/ să fiu în pas cu vremea «noului autenticism»,/ cu a sa «poezie viscerală»// Mi s-au împuţinat, prin ani, şi viscerele,/ chirurgi elitişti, estetizanţi şi purişti,/ au scos din mine fără cruţare/ un număr de măruntaie nedemne/ precum un prea prozaic stomac,/ splină vânătă, minoră vezică biliară,/ pietre şi mâluri întunecate, lăsându-mă ceva mai puţin murdar.// […]// Cât despre ficat, ce să mai spun?/ Ar fi prea poetic –, aminteşte de Prometeu”. Sunt numere de virtuozitate poetică, de o luciditate care nu exclude, de fapt, temperaturile foarte înalte.

Cred că asta nu s-a prea înţeles în literatura autohtonă, că în postmodernism ironia este absolut indispensabilă, că democratizarea şi coexistenţa formulelor literare implică şi modernismul, că, de fapt, postmodernismul nu se (auto)defineşte în opoziţie cu nimic din ce-i este precedent, că au fost eliminate judecăţile de valoare despre un curent, o paradigmă sau un cod. Oricare poate fi redeschis, ţine doar de forţa individualităţii şi individualizării. Apoi, printr-un neomodernism într-atât de evoluat şi auto-critic precum cel practicat de Ion Pop se poate (între)ţine o pedagogie înaltă a poeziei, în plin postmodernism, fără alunecări retrograde, cu un spirit critic ce se ascute şi mai mult în poezie. Sunt unghiurile pe care profesorul, criticul, istoricul şi, nu în ultimul rând, poetul Ion Pop le deschide cu generozitate spre literatură, dinspre o actualitate în care poezia ameninţă încontinuu că se sinucide.