În Direcţia nouă în poezia şi proza română, Titu Maiorescu îi atrăgea atenţia tânărului Eminescu, uşor straniu, că ar fi „reflexiv mai peste marginile iertate”. Doar câteva rânduri mai jos, aparent contradictoriu, îl aprecia însă pentru „concepţia înaltă” ce răzbătea din poeziile sale. Ce-i reproşa, de fapt, criticul? Citind întregul comentariu, nu numai concluzia reţinută în general de închinătorii la poetul naţional – „poet, poet în toată puterea cuvântului” –, romantismul prea grav pare că i-l imputa. Inclusiv ironia, semnul lucidităţii, este instrumentată, în Epigonii, ca „antiteză foarte exagerată”, meteahnă cauzată, practic, de „blazarea în cuget”. (Sigur, Maiorescu plăteşte cu această ocazie şi o poliţă, exemplificând „exagerarea” prin Ţichindeal şi Heliade, alăturarea celor doi fiind atent calculată din punct de vedere retoric, dar nedreaptă, din perspectiva istoriei literare, pentru cel de-al doilea scriitor.) Mai exact, primul critic modern şi modernizator din cultura română acuza şi, cel mai probabil fără să-şi dea întrutotul seama, prevestea (cu mijloace raţionale) asumarea organică şi în absolut de către Eminescu a filosofiei romantice, conveţionalizată, manierizată şi îmblânzită (pentru a folosi termenul impus de Virgil Nemoianu) de decenii bune în literaturile vest-europene, inclusiv din motive de securitate psihică şi existenţială, în genere.

După un secol şi jumătate de exegeză, uneori absolut revelatoare, alteori de un ridicol fără margini, orice încercare de a scrie despre Eminescu şi opera sa încă este pândită de capcanele mitologizării şi, deopotrivă, de cele ale demistificării, dar şi de crase generalizări sau fanteziste hiperinterpretări. Simptomatologia beatificării lui Eminescu a fost îndelung discutată, însă etatizarea sa – prin învăţământ şi prin Ziua Culturii Naţionale – solicită o permanentă vigilenţă critică, greu încercată de plictisul provocat de nerozia reluării neobosite a temelor ultraromantice şi ultranaţionaliste sau doar naiv şi/ sau fantezist-hermeneutice. Contextualizările periodice pe mai multe nivele, mai ales că istoria socială (cu diferitele sale ramificaţii) cunoaşte o extraordinară dezvoltare, reprezintă una dintre soluţiile pentru evitarea şi ieşirea din aporiile generate de atitudinile extreme, pe care le-am amintit, fatalmente, dar igienic, în mod sintetic.

Eminescu nu a intrat la începutul anilor ‘70 din secolul al XIX-lea numai în canonul Criticelor maioresciene, ci şi în Junimea, o societate întemeiată spontan, din iniţiativa privată a unor tineri intelectuali care recunoşteau necesitatea solidarităţii şi prieteniei prin cultură, în sensul cel mai profund al acestui concept, adică acela al entuziasmului impersonal şi al înfruntării egoismului. Maiorescu afirmă acest crez în articole precum Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), unde face o încercare de descriere a ecosistemului cultural în care se poate impune o idee reală şi fecundă, sau Comediile D-lui I. L. Caragiale (1885), în care relevă în ce consistă moralitatea operei de artă. Astfel, despre comediile lui Caragiale, criticul zice: „singura moralitate ce se poate cere de la ele este înfăţişarea unor tipuri, simţăminte şi situaţii în adevăr omeneşti, cari prin expunerea lor artistică să ne poată transpune în lumea închipuită de autor şi să ne facă, prin deşteptarea unor emoţiuni puternice, în cazul de faţă a unei veselii, să ne uităm pe noi înşine în interesele noastre personale şi să ne înălţăm la o privire curat obiectivă a operei produse”. Atât artistul, cât şi spectatorul, respectiv, scriitorul şi cititorul, trebuie să fie „inspiraţi”, creatorul pentru a produce o emoţie puternică, receptorul, pentru a fi „capabil de a primi o impresie estetică” sau o idee. Este o doctrină a altruismului posibil, în fond, numai într-o „comuniune de idei” (expresie folosită de Maiorescu în articolul despre Caragiale).

Acest tip de umanism, care presupunea o viaţă socială la propriu, cu un dialog continuu pentru construirea sensului, precum şi cu petreceri şi distracţie, avea să i se „ceară” lui Eminescu. Marele poet avea să îndeplinească această datorie, intrând în jocul social al Junimii, fiind supus unor serioase cure de umor. Încordarea şi eforturile intelectuale pe care le implicau scrierile literare, istorice, filosofice, exegetice, tratatele de logică, traducerile şi activitatea politică erau dublate de crearea unui spaţiu privat, cu ritualuri de detensionare psihică, împlinite în prelungirea lecturilor şi a comentariilor critice.

Apogeul acestor practici îl constituiau Banchetele anuale ale Junimii, iniţiate de Maiorescu încă din primii ani ai societăţii, descrise de insiderul Iacob Negruzzi astfel: „Aşadar, se cetea şi în acele seri ca la Junimile ordinare întâi estractele pentru «Dosarul Curiozităţilor», apoi poşta redacţiunii, apoi manuscriptele pentru Convorbiri etc., după care se trecea la compoziţiile făcute ad-hoc; câteodată se mai ceteau unele din scrierile anilor trecuţi, făcându-se mare haz, iar apoi se începea mâncarea şi berea, ceea ce negreşit contribuia şi mai mult la creşterea veseliei” (Amintiri din Junimea). Deşi Vasile Pogor şi Maiorescu nu beau, ei intrau într-o stare analoagă beţiei, după relatări, într-atât de intense erau momentele de umor. Punctul culminant îl ofereau scrierile pregătite anume, în registrul comic, ce luau turnura a ceea ce înţelegem astăzi prin roast, în care adesea era luat în vizor intransigentul critic. Unul dintre Banchetele de pomină a fost, pare-se, cel din 1876, cel mai „nebun” dacă-i dăm crezare aceluiaşi Negruzzi, el venind pe fondul căderii guvernului Lascăr Catargiu, din care făcuseră parte Carp, Th. Rosetti şi Maiorescu. Întâmplarea s-a soldat nu numai cu un atac la adresa foştilor miniştri, ci şi cu o repunere în discuţie a Noii direcţiuni, precum o botezaseră adversarii politici de la Bucureşti, care acum era din nou „prigonită, ocărâtă, huiduită”. Nu numai că subiectul n-a fost tabu în cadrul întâlnirii, ci a fost chiar tema scrierilor comice din acel an, în care redactorul-şef al Convorbirilor şi autorul Amintirilor din care am citat s-a întrecut pe sine, scriind un întreg poem ironic la adresa articolului manifest, care debutează cu strofa: „Maiorescu blăstemat/ Cine dracul te-a-ndemnat/ Într-o zi nefastă nouă/ Să scorneşti Direcţia nouă?/ Vai, acest cuvânt pocit/ Pe noi toţi ne-a prăpădit”. Apoi sunt dedicate strofe celor mai afectaţi de această întâmplare, între care şi lui Eminescu: „Eminescule, poete/ Umblai în cabriolete/ Luni întregi, din sat în sat/ Şcolile de inspectat./ Ca ‘nalt revizor şcolar/ Stai în gazdă la primar/ şi cu primăriţele/ Îţi încurcai iţele./ Acum cu ce te-ai ales?/ Cu un criminal proces/ Ce la răcoare va pune/ Noua ta direcţiune”. (Se face trimitere aici la „procesul ce voia să-i intenteze Dim. Petrino, succesorul său ca bibliotecar, fiindcă mai multe cărţi ar fi lipsit”, o mişelească acţiune împotriva poetului.) Finalul îl ia la ţintă din nou pe critic: „Dar în sfârşit la Senat/ Gârbovii s-au supărat/ Şi-ntr-o zi nitam-nisam/ Îţi trânti-un vot de blam./ Oleoleo! Atunci căzuşi/ Aşa jos cum nu mai fuşi,/ De sughiţi cu amărire/ După vechea fericire/ Când căsuţa ta din Iaşi/ Pentru măriri n-o lăsaşi/ Şi nopţile în Centrală/ Pe ascuns dădeai năvală/ În loc să te pregăteşti/ Ca acum de Văcăreşti!/ Spune Schopnhauriane/ Ce-s măririle umane?/ Vai, Noua-ţi direcţiune/ Adună pe noi furtune,/ Dar şi ţie în sfârşit/ Pe nas acum ţi-a ieşit”. Din păcate, „Dosarul Aniversărilor” în care se păstrau toate aceste scrieri s-a pierdut la petrecerea din 1873 şi nu mai este menţionat un al doilea. Însă scrierile corozive ale lui Creangă, unul dintre cei doi performeri ai Banchetelor, alături de Caragiani, trebuie citite în acest context.

Nici după strămutarea sa definitivă la Bucureşti Maiorescu nu a lipsit de la Banchete şi, mai mult, „aducea cu el şi alţi junimişti”: „În anul 1879, Maiorescu a venit cu şase alţii deodată, între care cu I. L. Caragiale, care atunci a făcut întâia sa apariţie în Junimea şi spre marea noastră petrecere ne-a cetit aşa de bine piesa sa O noapte furtunoasă, că ne-am tăvălit cu toţii de râs”. George Panu relatează, printre altele, şi un episod în care Maiorescu însuşi a încercat o scriere umoristică, fără să aibă însă efectul scontat, încât, unul dintre auditori ar fi sugerat: „ – Hai să ne gâdilăm unul pe altul ca să putem râde”. Maestrul pare-se că dăduse greş, în această întreprindere, dar asta nu a afectat cu nimic desfăşurarea serii, pentru că acceptase cu uşurinţă acest lucru, mai ales că i-a urmat Vasile Pogor, care a avut un succes nebun, cu o „temă scabroasă, foarte scabroasă”. Olimpianul era cât se poate de uman, bucurându-se din plin de spiritul confraţilor săi, conştientizând rolul unei astfel de supape. Se poate spune, cu toate riscurile pedanteriei, că era, printre altele, un act de deromantizare a activităţii intelectuale, de desolemnizare a culturii, afirmându-i-se pe această cale şi dimensiunea spectaculară. Era şi un soi de „sărbătoare a nebunilor”, fiindcă, una peste alta, societatea junimistă era puternic ierarhizată şi impusese şi un cod intelectual riguros în acţiunile pedagogice şi în cele politice, asumate sub diferite forme, cod vizibil, de pildă, în pregătirea şi susţinerea Prelecţiunilor populare.

Eminescu a fost supus unor adevărate cure de umor junimist, nefiindu-i „iertată” reflexivitatea exagerată, dusă prea adesea pe culmi romantice, unde aerul era prea rarefiat, prea tare, tensiunile de acolo putând să devină oricând fatale pentru minte. În „Dicţionarul Junimii” plasat la finele Amintirilor lui Negruzzi sunt câteva intrări care narează cum era coborât poetul din înaltele sfere în care-şi ducea genialitatea de zi cu zi. De pildă, pentru termenul Cantabile se dă următoarea explicaţie: „Poesii cantabile s-au numit oarecare poesii lirice ale lui Eminescu. Când poesii ale acestui autor se declarau a fi cantabile, ele se puneau imediat în muzică de Junimea. Câţiva membri compuneau orchestrul, alţii formau corul şi cântarea generală urma cu vuiet, adesea spre necazul lui Eminescu, dar totdeauna spre marea veselie a Junimii”. Nu e greu de imaginat un astfel de episod, cu poetul indignat de uşurătatea interpretării celor prezenţi. Însă aceea era „comunitatea de idei”, nu întotdeauna şi de gust, în care se regăsea, totuşi, cel mai mult, asta datorită comprehensiunii maioresciene. Pentru termenii corosiv, corosivitate se atribuie sensul de „obscur, porcos, porcărie”, cu menţiunea că „acest cuvinte s-au luat din nămolul de adjective abstracte ce întrebuinţa Eminescu în discuţiile din Junimea”. În aceeaşi ordine de idei, obiectiv, obiectivitate sunt considerate „cuvinte aruncate adesea în discuţiile Junimii, împreună cu multe alte termene filosofice, de M. Eminescu”, specificându-se că „Junimea făcea mult haz de dânsele”.

Avea Eminescu umor? Discuţiile care pot porni de la această întrebare nu sunt deloc futile, iar contextualizările pe care le impune îl coboară de pe soclurile caraghioase, ce obturează, de fapt, perspectivele critice pe care opera sa le antrenează. Sunt uşor de identificat pasajele de aprigă şi extraordinară ironie, precum cele din poemul inserat în nuvela Sărmanul Dionis. Se impun însă câteva distincţii pentru a putea identifica secvenţele de umor pur, să-i spunem (nu brut pentru că ar ştirbi nivelul de elaborare al acelor pasaje), adică diferite de cele satirice, care sunt canalizate ideologic, demonstrative şi vindicative, abundente, de altfel, în opera eminesciană. Ştefan Cazimir, unul dintre exegeţii cei mai sensibili la astfel de nuanţări, un adevărat maestru al definirii şi ilustrării lor, a subliniat că în timp ce „satiricul e un spirit absolut, avid de perfecţiune, dezolat şi împins în mizantropie de faptul că nu o află nicăieri”, „umoristul e un spirit tolerant şi sceptic, convins că imperfecţiunile sunt inerente naturii umane, dispus, aşadar, să le recunoască în el însuşi şi să le ierte celor din jur” (în Umorul lui Eminescu, Expunere prezentată pe 22.10.1988 la inaugurarea manifestărilor dedicate centenarului morţii poetului naţional). Mai exact, „satiricul judecă şi condamnă cu asprime, umoristul înţelege, zâmbeşte şi absolvă. Pentru el, veselia şi tristeţea, logicul şi absurdul, grandiosul şi umilul nu reprezintă câmpuri închise, ci termeni plini de mobilitate, într-o continuă şi activă interferenţă” (Ibidem). Ironia este atât unul dintre mijloacele prin care se ajunge la umor, cât şi o strategie a satirei. Autoironia, când nu este prea amară, provoacă umorul igienic pe care îl cultivau, după cum am văzut, junimiştii. Revenind la poemul din Sărmanul Dionis, proză care reprezintă una dintre culmile romantismului, Eminescu priveşte în oglinzile grele ale ironiei şi umorului: „Cum nu sunt un şoarec Doamne – măcar totuşi are blană –/ Mi-aş mânca cărţile mele – nici că mi-ar păsa de ger.../ Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,/ Un palat borta-n perete şi nevasta – o icoană.// Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen/ Roiesc ploşniţele roşii, de i-i drag să te-uiţi la ele!/ Greu li-i de mindir de paie şi apoi din biata-mi piele/ Nici că au ce să mai sugă. – Într-un roi mai de un stânjen// Au ieşit la promenadă – ce petrecere gentilă!/ Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;/ Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte?/ Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă”. Obiectul ironiei este aici chiar propriul romantism, convenţiile sale şi sursele livreşti, pe care caută să le detensioneze. Versurile frizează umorul, nu satira, fiindcă îşi acceptă condiţia, privindu-se nu cu patetică înduioşare, cât cu o detaşare cu accente de uşoară nebunie. Sunt greu de întrevăzut limitele dintre delir literar şi umor, dar este cert că stârneşte râsul, mai ales dacă cititorul are în minte statuia Eminescului geniu.

Un umor mai lumesc, total neutru ideologic, găsim în publicistică, mai recurent în primii ani. Cel mai reprezentativ exemplu pe care l-am identificat este cel din materialul Crezul beţivilor: „Nu-i lipsită de originalitate parodia crezului ce o publicăm mai la vale şi care-i demnă de vestitul Leonat, a cărui vorbiri cu haz au făcut pe părinţii noştri să râdă şi să petreacă cu cea vreme. Cine din cei mai bătrâni nu cunoşteau pe vestitul Leonat din Longobarda.// Care se hrănea cu barda/ Om nu mare de statură/ Dar făcut spre băutură” (în Publicistică literară, Editura Humanitas, 2018). Eminescu face o serie de trimiteri cu această ocazie, la poetul popular Vasile Aron (1770-1822), la „satira Vorbire în versuri de glumă întră Leonat beţivul, omul din Longobarda, şi întră Dorofata, muierea sa (1815)”, precum şi la o tradiţie formată din Anton Pann, C. Negruzzi sau Ion Creangă „şi oglindeşte o atmosferă intelectuală «de-un admirabil bun simţ şi adesea cu mult har», prin care «nu se corumpea fantezia oamenilor şi nu li se vicia judecata»”, după spusele poetului redate în nota care însoţeşte articolul în ediţia citată. Eminescu reproduce întregul crez al beţivilor, de un umor nebun, debutând cu „crez într-un cazan, tatăl al mai multor vedre, făcătoriul vinului şi al pelinului şi într-unul născut fiu al strugurelui […]”, încheind cu „Aşteptăm ieşirea părului prin căciulă şi a coatelor prin mintean şi târnuirea hărţăgoşilor ce va să vie după beţie”. Cât de departe este aici Eminescu de deplângerea „bisericii în ruină” din Melancolie! Nu cred că este întâmplător că acest articol apare în iunie 1876, anul în care s-a petrecut cel mai de pomină la banchetul Junimii, ţinut, totuşi, în mod tradiţional toamna, dar probabil că nici cel din 1875 nu fusese cu mult mai prejos.

Muşcătoare şi pline de umor sunt şi ironiile îndreptate împotriva unor Dl. A. Vlădescu, „doctor în drept, doctor în medicină” care publică, în acelaşi 1876, cartea Cauzele crizei financiare în România, în care îi scapă o serie de greşeli geografice, pe care Eminescu le taxează printr-o strofă(-epigramă): „O, Vest al României, regiune infernală,/ În care ruşi şi unguri cu turci amestecaţi/ Pândesc să treacă Prutul, în oarde adunaţi,/ De doctorul Vlădescu de n-ar avea sfială”. (Confuziile îi aparţin, evident, nefericitului autor „îndoctorat” cam ca astăzi.) Recurge la astfel de critici umoristice şi referinţe şi în cazul altor articole: Cum se jertfeşte un redactor, Numiri la Universitatea din Cernăuţi (unde se apropie mult de umorul de tip caragialesc), Literatura din Botoşani sau în nota Shakespeare: „Între multe nenorociri ce le va fi întâmpinat vestita lebădă din Avon putem număra şi traducerea în iambi de cinci picioare pe care dl Adolf Stern, literat din Bucureşti, au aplicat-o melancolicului Hamlet. Cine va traduce însă păsăreasca d-lui Stern pe româneşte – asta-i întrebarea”. Exemplele sunt multe, putându-se întocmi chiar o bună antologie cu ele. (În cuvântarea amintită, Ştefan Cazimir decupează mai ales momentele de umor ludic, prezent inclusiv în poemele de dragoste, observând că acestea sunt unele dintre mijloacele prin care Eminescu se sustrage romantismului). Ele vor fi găsite mai ales de neînchinătorii la mitul eminescian, de degustătorii de Creangă şi Caragiale, de cei predispuşi ei înşişi la banchetuială junimistă.

În esenţă, da, reflexiv mai peste marginile iertate, cu momente de imanentă genialitate, însă şi cu pase de junimism total, profund şi sublim riguros, dar şi de un umor reconfortant, antiseptic. Citit măcar din când în când şi astfel, Eminescu devine mai uman şi, în consecinţă, mai prietenos. Coborât din înaltul romantismului pe care îl deprinsese, meşteşugăreşte şi existenţial, de la marii abisali germani şi englezi, el se regăseşte printre umanii şi umaniştii junimişti, în comunitatea lor de idei supuse probei umorului cu regularitate. Panu vorbeşte în Amintirile sale despre spiritul şi cultul zeflemelei la junimişti. Dar nu lui trebuie să i se dea ultimul cuvânt, fiindcă este dintre cei care au trădat junimismul, contestând chiar pe Eminescu. Maiorescu ştia fără îndoială binefacerile deromantizării şi le-a cultivat cum şi cât a putut, chemând la altruismul cultural.

Bibliografie:

Cazimir, Ştefan, Umorul lui Eminescu - http://tgvliterara.blogspot.com/2013/03/calendar-stefan-cazimir-umorul-lui.html

Eminescu, Mihai, Poezii, Selecţie, cronologie şi note de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014.

Eminescu, Mihai, Proza literară, Selecţie, prefaţă şi note de Ioana Bot, Bucureşti, Editura Humanitas, 2022.

Eminescu, Mihai, Publicistică literară, Selecţie, note şi prefaţă de Cătălin Cioabă şi Ioana Milică, Bucureşti, 2018.

Maiorescu, Titu, Opere I. Critice, Ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Studiu introductiv de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Artă şi Ştiinţă, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

Negruzzi, Iacob, Amintiri din Junimea, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Ioana Pârvulescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011.

Panu, George, Amintiri de la Junimea din Iaşi, Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Z. Ornea, Iaşi, Editura Polirom, 2013.