Arta şi literatura surprind şi expun, mai convingător decât orice alt tip discurs, aspectele contraintuitive ale realităţilor şi ale cunoaşterii, întâmpinând nevoia de sens şi opunându-se plictisului. Sigur, generalităţile şi afirmaţiile care alunecă spre ceea ce seamănă a definiţie riscă să treacă drept truisme sau platitudini, dar parcă uneori trebuie încercate şi spuse. Probabil şi gândul-premisă că poezia creează spaţii şi stări favorabile individualizării şi originalităţii adânceşte impresia de contraintuitiv. Uneori prea căutate, alteori doar efecte ale unor construcţii stilistice, implicite sau explicite, aceste aspecte depind nu numai de capacitatea scriitorului, ci şi de sensibilitatea şi de disponibilitatea afectivă şi culturală ale cititorului.

Robert Şerban este unul dintre poeţii care alterează cu luciditate determinismele cotidiene ce ni se impun fie iraţional, în baza unui simţ comun care niciodată nu-şi va revela pe de-a-ntregul sursele şi resursele, fie într-atât de îndelung raţionalizate încât sunt percepute ca naturale. O confirmă din plin şi antologia Învederatul apărută în „Cartier de colecţie” (o serie nu cât s-ar vrea de elegantă, cu nume pe copertă ale antologatorilor de o şchioapă, cât ale autorilor înşişi sau chiar mai mari decât ale titlurilor în care sunt grupaţi mai mulţi scriitori, cu unele prefeţe aproximative şi, de cele mai multe ori, calitatea slabă a tiparului în privinţa fotografiilor), antologie care, iată, acoperă deja aproape trei decenii de parcurs poetic. Titlul indică vectorii discursului, afirmă preocuparea pentru mărirea câmpului vizual, pentru aşezarea pe orizontală inclusiv a trăirilor scoase din adâncurile sau din înalturile care solicită viziunea. Ceea ce reuşeşte poetul de la debut şi până astăzi este să nu amplifice tensiunile realităţilor pe care le trăieşte, ci parcă să le redea la intensitatea lor firească sau, dimpotrivă, să le dezamorseze. Pentru că, aşa cum înţelegea încă din primul volum, „lucrurile sunt aşa cum par/ la prima vedere” (Turnul din dinţi de elefant), dar asta nu le face neapărat uşor de sesizat, de relatat şi de descris.

În regia autorului, Învederatul pune în joc texte din zece cărţi de poezie: Fireşte că exagerez (1994); Odyssex (1996); Timişoara în trei prieteni (2002); Cinema la mine-acasă (2006); O căruţă încărcată cu nimic (2008); Moartea parafină (2010); Puţin sub linie (2015); Ascuns în transparenţă (2017); Tehnici de camuflaj (2018); Poemul curcubeu (2021), cărora li se adaugă şi opt inedite. Una dintre trăsăturile fundamentale care le străbate este impresia că poetul nu face decât să constate, fără să menajeze, fără disimulări, fără hiper-interpretări, deviaţii şi problematizări inutile. Robert Şerban seamănă întrucâtva, din acest punct de vedere, cu Petre Stoica, însă doar ca atitudine, nu ca stilistică, imaginar sau po(i)etică, având, mai degrabă, o detentă lunedistă. Nu este însă captiv unei idei de poezie, deşi meditează încontinuu asupra poeziei, însă doar pentru a trasa un cadru propice articulării ideilor. Astfel se întâmplă în Poem de recomandare, de pildă, în care, la început, se observă că „ierarhiile încep odată cu/ plictiseala/ şlefuită ca o fereastră a orbilor”, pentru ca în partea a doua să se constate: „trăiesc norocul şi liniştea/ cu urechile cât plămânii/ în ochii roşii ai cititorilor/ supravieţuiesc cuvintele/ aerul se mişcă domol/ pot să casc/ şi să mă privesc în oglindă”. Îşi apropie scrisul, îl umanizează cât poate, fără să aibă mari aşteptări inspiraţionale, comportament asumat inclusiv prin titlurile volumelor. Pentru poezie este suficient să fii puţin sub linie şi să practici un soi de desolemnizare: „fug de cuvintele mari/ cum fuge sufletul dintr-un hamster/ scăpat printre picioarele patului/ în care un prunc s-a trezit brusc/ înfometat// cuvintele mici n-o să crească mai mult de atât/ poate că de-asta îmi plac/ şi de-asta le tot chem/ fără să mă supăr că nu vor să vină// de fapt/ n-aştept nimic când în faţa mea/ stă aşternută hârtia/ cum nimic altceva nu aştept/ când sunt pe un pod/ decât să mă treacă dincolo/ sau să se prăbuşească” (Un pod). Poetul fuge de semioze complicate, recurge la comparaţia finală nu pentru a spori semnificarea, ci pentru a elibera podul de încărcăturile simbolice care, în registrul poetic, aproape că au intrat în reflexul cititorului. Dar asta nu anulează tensiunile, deşi pare că intensitatea este estompată cu bună ştiinţă.

Poezia continuă şi în aceste condiţii să inducă stări de luciditate favorabile cunoaşterii autentice, vizând, mai întotdeauna, deromantizarea lor. Acest dublu proces se petrece, de pildă, în Poem împotriva somnului: „atât de rău îmi pare/ că trebuie să mă culc/ seară de seară/ adică să ies de bunăvoie din viaţă şi să mă aşez/ fără nicio luptă/ lat/ încât întotdeauna adorm cu ochii plin de lacrimi// nu visez niciodată/ probabil e felul morţii de a se răzbuna/ şi de a nu-mi arăta absolut nimic// când mă trezesc şi mă privesc în oglindă/ nu mă recunosc/ am chipul descompus/ iar dacă nu e o zi cu soare/ aşa îmi rămâne până noaptea/ când m-aş împotrivi/ somnul mă aduce în acelaşi loc/ părând că nu vrea să îmi facă nici cel mai mic rău”. Tema visului este recurentă, dar altfel decât ne-a obişnuit literatura să ne treacă prin portalurile sale. Într-unul dintre vise, eul se face „subţire” „ca un viermişor/ care caută de zile în şir/ intrarea într-un măr de plastic”, pentru ca apoi, „în somn”, să se „viseze un şarpe splendid şi înfricoşător”. Ironia este, aşadar, unul dintre procedeele la care recurge pentru a-şi anula eventualele efuziuni lirice şi pentru a a-şi regla simţurile.

La fel sunt tratate şi celelalte dintre temele părţii nevăzute, în care, în general, poeţii îşi proiectează scenariile compensatorii şi puzzle-urile ce scapă raţionalului, dar se impun ca o necesitate. Relevante sunt, în acest sens, poeme precum Fotografie norocoasă („nu la toată lumea Dumnezeu iese-n poze/ dar dacă ai noroc să nimereşti unghiul bun/ luminozitatea potrivită şi să apeşi când ţi se şopteşte/ l-ai prins// […]// descărcat în laptop/ Dumnezeu se vede şi mai bine şi pare fericit/ l-ai conectat la internet/ apoi la reţele de socializare/ la email la youtube la torrente/ la ce nici n-a visat vreodată”) sau, tot despre Dumnezeu, Preparative de călătorie: „Dumnezeu şerpuieşte în jurul meu/ de fiecare dată când mă pregătesc/ să plec de-acasă şi-mi fac bagajul// […]// Îl bănuiesc pe Dumnezeu prin sertarele mele cu ciorapi/ amuzat că încă le cercetez călcâiele/ nu cumva să fie albite ori/ găurite// […]// îl aud mai apoi pe Dumnezeu în baie/ temător că nu aş uita ceva important/ pentru nesesér”. Această abordare nu provoacă mai puţin, nu este mai sărăcăcioasă sau inutilă în construirea sensului, ci pur şi simplu dezvoltă o altă cale, o altă metodologie poetică a interogării şi căutării, îndelung folosită de optzecişti. Este o profanare (în sensul dat de Agamben termenului), adică o restituire a transcendentului, o eliberare de suspiciunea sacralităţii care înstrăinează. Este o ieşire din stările de conştiinţă modificate/ induse artificial prin narcoze imaginare romantice, care apropie mai mult de nebunie, cu toate sensurile patologice şi metafizice atribuite acestui termen.

Există şi numeroase pasaje confesive, rememorări pline de cele mai umane sentimente pentru aproapele, mai ales pentru copii. Poemul curcubeu este în întregime construit din amintirile trăite în comunism, reconstituite nu în alb-negru, ci color, aşa cum sugerează şi titlul, şi unele descrieri sau versuri ca „te-ai gândit de câteva ori să converteşti/ tremuratul ăla în dans”, dar nu imediat, pentru că „nici baterii pentru tranzistor/ nu se găseau”, ci în timp. Chiar şi în finalul acestui text răzbate încrederea în poezie, care trebuia să-i supravieţuiască, după Revoluţia în care îşi făcuse mai multe scenarii ale propriei morţi: „convins că voi muri/ mi-am scris pe un petec de hârtie testamentul/ şi l-am băgat în buzunarul de sus al vestonului/ cel din dreapta/ (în cel din stânga am pus moneda de 1 leu şi 3 lei/ ca să-mi apere inima)// aveam o dorinţă mică micuţă/ cât o propoziţie/ să-mi fie publicate într-o carte poeziile”. De atunci, iată, poetul îşi tot ajustează şi împlineşte testamentul, cu conştiinciozitate şi un simţ al datoriei cu atât mai important cu cât Robert Şerban este unul dintre foarte puţinii poeţi de azi care caută să se pună în slujba umanului (nu al supraumanului de vreo aleasă coloratură filosofică) într-un sens cât se poate de pozitiv şi constructiv. Când nu se poate ţine în totalitate de plan, recurge la blânde şi reconfortante ironii.

Robert Şerban scrie contraintuitiv inclusiv despre poezie şi despre cele mai longevive şi împământenite dintre convenţiile sale romantice şi moderniste, fără să recurgă la un metaforism radical, ci lăsându-se fascinat de firesc, de adâncimile regulate ale realului.