Augustin Cupşa este unul dintre cei mai originali prozatori din literatura română contemporană. Autor al romanelor Perforatorii (2006) (considerat experimental) şi Aşa să crească iarba pe noi (2017), a publicat recent volumele de proză scurtă Marile bucurii şi marile tristeţi (2021, ediţia a II-a) şi Străinătate (2022) ultimele trei cărţi editate în excelenta colecţie 821.135.1. Scriitori Români Contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu la Editura Humanitas. Deşi de mici întinderi narative, poveştile sale pătrund, într-un mod extrem de subtil, în profunzimile temelor mari, creând o autentică stare de literatură, fără nici un fel de alunecare eseistică, fără să inducă tensiuni inutile sau să acumuleze balast ideologic de dragul problematizărilor. De câte ori aduc în discuţie la cursuri Aşa să crească iarba pe noi trimit la De veghe în lanul de secară a lui J.D. Salinger, spunându-mi (mai bine spus iluzionându-mă) că ar putea căpăta aceeaşi valoare simbolică (măcar) în imaginarul cititorului sudic. Romanul lui Cupşa mi se pare însă mai vibrant, mai electrizant (estetic) şi mai viu sigur, şi pentru că sunt unul dintre cititorii sudici. (Lectura de identificare e, orice s-ar spune, inevitabilă, în varii grade, mai ales în rândul îndrăgostiţilor de literatură.) De altfel, prozatorul român a ucenicit la Salinger, fapt care nu a scăpat criticii de întâmpinare (Angelo Mitchievici), însă a făcut-o numai pentru a-şi şlefui metoda, găsindu-şi de la început propria voce, adecvată unui imaginar ce reflectă neorealismul şi, deopotrivă, romantismul tranziţiei româneşti postdecembriste.
Descriindu-şi resorturile şi dispoziţiile creatoare, Augustin Cupşa îşi relevă ancorele identitare ale locuirii: Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce. Această mărturie, făcută la apariţia romanului din 2017, explică în bună parte şi titlul volumului de proze scurte din 2022. Străinătatea are sens doar în relaţie cu un acasă, cu o dezrădăcinare ce poate fi atât exterioară, prin emigrare, cât şi interioară. Autorul furnizează, şi de această dată, un punct de vedere din care poate porni lectura, inserând un paratext pe clapeta copertei a patra: Străinătate şi stranietate, două cuvinte pe care am ajuns să le aşez cu uşurinţă unul lângă celălalt. M-am născut într-o epocă totalitară, în care străinătatea evident, Occidentul nu era doar locul de scăpare, ci şi visul, proiecţia, fantasma unei evadări. Dar era şi o întrerupere, o despărţire, dorul de cel plecat. Dincolo, afară, sus câteva nume pentru imaginarul nostru care e şi astăzi la fel de viu. Un refugiu mental, o extragere de sub autoritatea faptului de a fi aici şi acum. E un pic ironic, dar în anii din Franţa am văzut cât de avantajaţi suntem noi faţă de ei, pentru că ei sunt parte reală din acest imaginar şi nu mai au de ce să viseze că pot pleca în străinătate. Reprezintă perspectiva unui outsider, pentru care reîntoarcerea, dacă nu fizică, cel puţin psihică, e iminentă.
Prozatorul pare că ne spune cam ce ne aşteptăm să auzim, recurge la o realitate atât de evidentă că a devenit clişeică. Asta să fie miza comună a poveştilor din acest volum? În Pappermint Patty, prima dintre naraţiuni, totul se îndreaptă în acest sens, personajul (şi narator la persoana întâi) se mută în Bucureşti, pregătindu-se să plece în Anglia, în Manchester. Înainte de asta merge să cunoască familia unei colege de serviciu în calitate de fals iubit. E o vizită banală, în care stă de vorbă cu tatăl partenerei de conjunctură despre cosmos, întrucât acesta e un astronom amator, ce deţine un telescop. Descrierile devin destul de minuţioase, povestirea trenează, protagonistul ajunge, apoi, în numai câteva paragrafe în Insulă. Dar după parcurgerea celorlalte proze, constatăm că există două aspecte de profunzime: slăbirea relaţiilor de cuplu, dilatarea spaţiului prin anularea marcărilor identitari ai acestuia (în cazul de faţă discuţia despre cosmos şi, recurent, descrierile unei geografii supuse de natură). În Într-o zi doar praful, singura tensiune provine din faptul că Tibi, un bărbat de vârstă medie nu o poate uita pe Lore, plecată în străinătate, deşi între timp are un copil cu o altă femeie şi încearcă să o curteze pe o alta. În scena relatată, se întâlneşte la terasa în apropierea căreia se află un loc de joacă, unde-şi aduce fetiţa, cu fratele fostei iubite, care îl cheamă în mlaştină să-i arate unde pescuieşte cu fiul său, de o asemănare izbitoare cu Lore. Nu se întâmplă nimic, deşi în mintea cititorului poate apărea teama pentru fiica lăsată singură sau chiar o întâmplare tragică în mediul în care intră. Nu, singura spaimă e că la capătul drumului ar putea apărea chiar Lore. Întors, murdar din cauza drumului, totul revine în starea iniţială.
Minimalismul pe care îl propune Augustin Cupşa, la nivelul acţiunii, căci descrierile sunt minuţioase, cu surprinzătoare apropieri şi comparaţii, se dovedeşte unul ce ascunde marea dramă a erodării şi imposibilităţii relaţiilor de dragoste. Acest aspect devine evident în proza care dă titlul volumului. Bobi, de asemenea un bărbat de vârstă medie, de asemenea părăsit de o iubită, Cami plecată în America, este pus în faţa unei întâlniri care se îndreaptă spre acelaşi deznodământ. Şi cadrul este acelaşi, mlăştinos, din nou într-un loc, deţinut de Bobi în apropierea unui oraş, din Vestul României de data aceasta, ce o angajează ca barman şi ospătar pe Angi. Se simte atras de tânăra care, de asemenea, urma să plece. Petrec o noapte în refugiul bărbatului, în timpul căreia discută despre plecare: Uneori simt că o iau razna, nu mai ştiu unde să mă duc, habar n-am ce să fac cu şcoala. Şi cu banii. Mă gândesc să plec în străinătate.// Străinătate îl face pe Bobi să tresară, dar nu cuvântul, cu timpul cuvântul devenise o noţiune în jurul căreia gravitase ca un satelit defect, abandonat de americani pe orbită, ci tonul pe care îl spusese fata, inflexiunea vocii care îi trezise reflexul, îl auzise la fel din gura Cameliei când erau tineri şi ea semăna cu Chrissie Hynde, poate de la altă tipă cu breton peste ochi, întinşi pe un pat dejghinat din căminul 6, privind prin cadrul ferestrei cerul întunecat de deasupra oraşului, undeva spre vest, unde se îndreptau rândurile de siluete, căutându-şi fericirea. Definiţia pe care i-o dă Angi, în timp ce bărbatul încearcă să o convingă că regăsirea de sine nu ţine de spaţiu, întrebând-o ce-şi doreşte cu adevărat, i se va părea revelatoare: Nu ştiu acum, a zis, apoi a tăcut câteva secunde, e ca un vis, ca şi cum m-aş face un râu şi m-aş duce departe, atât de tăcut că nu s-ar prinde nimeni.
Pare, pe măsură ce înaintăm în lectură, că e o intrigă. Fata dispare, lucrând sezonier la afacerea lui Bobi, acestuia i se pare potrivit cursul normal al lucrurilor, cu care se obişnuise, până într-o zi de toamnă în care merge la pescuit. Intră în apă unde are impresia că vede un cadavru de femeie, înecată. Toate datele iniţiale îl fac pe cititor să creadă că dispăruta nu poate fi decât Angi, însă se dovedeşte un manechin, asexuat, din policarbonat. Tensiunea lui Bobi, care trăise drama înstrăinării prin plecarea femeilor iubite afară, trece la cititorul pornit din reflex pe pista falsă a tragediei. Totul revine, din nou, la starea iniţială, fiindcă stranietatea de fapt nu există, poate decât pentru un moment foarte scurt, cum este cazul în povestirea Perspectivă într-un interior francez, când dispar pozele de pe dispozitivele personajelor ce fotografiau case vechi, pe care le bănuiau bântuite. De altfel, prozele din final se şi desfăşoară în străinătate.
Oricât de tentantă ar fi, o lectură prin prisma îndepărtării geografice şi a consecinţelor sale rămâne la suprafaţă. Străinătatea este, mai degrabă, un soi de metonimie a înstrăinării, care preexistă plecării propriu-zise, o sursă de spaime mocnite, obsedante, confirmate şi amplificate de plecarea celuilalt, a aproapelui.
În asta constă, cred, originalitatea lui Augustin Cupşa, în aparenta renunţare la tensiune, la dramă, la thriller, obţinând efecte literare dintre cele mai puternice şi autentice. Descrierile dau pe tot parcursul cărţii sentimentul filmării în slow motion, temporizarea şi focalizările pe anumite segmente ale cadrului şi ale realităţii fiind asemănătoare acelora din serialele poliţiste britanice. Este şi un bun psiholog al relaţiilor. Sigur pe mijloacele şi decupajele sale, nu literaturizează, ci transpune efectiv episoade ce par banale, dar care au un mare impact emoţional. Literatura sa nu refuză interpretarea, ci o atrage prin stimularea subtilă a empatiei, anulând o serie de prejudecăţi ale cititorului, pe care-l surprinde prin acel firesc al lucrurilor pe care doar literatura adevărată îl poate transcrie şi elucida.