Analiza kitschului angrenează în prezent o serie de câmpuri teoretice extrem de complexe şi, într-o semnificativă măsură, divergente, imposibil de înţeles şi de expus sistematic de pe poziţiile gândirii tari. De altfel, multe dintre manifestările şi fenomenele subsumabile kitschului au trecut în postmodernism prin varii resemantizări, fiind introduse în jocurile rescrierilor ironice, participând la procesul de reconfigurare a relaţiilor dintre cultura înaltă şi cultura de consum sau popular culture, în genere, cu toate sferele acestui concept umbrelă. În atare condiţii, putem spune că orice încercare de cercetare a kitschului solicită o abordare interdisciplinară. Însă nu există un ansamblu de scenarii metodologice prestabilite, din care să-ţi poţi alege unul şi să-l urmăreşti în toate consecinţele sale în actul interpretării, ci numai unele cadre epistemologice, de legitimare a gândirii slabe, astfel încât construirea unei metode cu detentă interdisciplinară devine un obiectiv în sine. Fluiditatea obiectului impune o flexibilitate teoretică specifică şi, deopotrivă, distanţare critică.

Acestea sunt, în linii mari, principalele provocări ale unui studiu adus la zi despre kitsch, provocări pe care Daniela Petroşel le gestionează eficient şi elegant, ceea ce atât în disciplinele umaniste, cât şi în ştiinţele reale este acelaşi lucru, în cartea Kitschul: funcţii literare, disfuncţii culturale. Trebuie spus că ne aflăm în faţa un demers construit exemplar ce consistă în formularea clară şi fermă a ipotezelor, susţinute teoretic, verificate prin lecturi realizate cu o vocaţie critică (nativă şi, în acelaşi timp, profund cultivată) aplicată adecvat şi creativ. Volumul este format din două părţi: prima, teoretică, intitulată „Desenul din carpetă sau cine-a zis kitschului kitsch”, cea de-a doua, „Kitsch şi literatură: şapte forme de deformare” cuprinzând o succesiune de (re)citiri din literatura română în grile care au în centru problemele şi/ sau tentaţiile kitschului. Practic, Daniela Petroşel probează modul în care conceptul de kitsch poate fi introdus în interpretările şi analizele literaturii, acesta constituindu-se, pe de o parte, în plan axiologic şi evaluativ, ca principal contrapunct pentru autenticitate, adevăr, originalitate etc., iar pe de altă parte, ca stimulent al reflexului critic sau ca sursă tematică.

În expunerea teoretică, autoarea nu se formalizează şi nu fetişizează bibliografia de specialitate, cum adesea se întâmplă în lumea academică şi literară, de pe la noi şi de aiurea, din varii calcule de legitimare, mai ales când vine vorba despre criticismul postmodernist. Nu caută să realizeze o fişă de dicţionar a conceptului fiindcă aşa o cere protocolul, ci selectează, interoghează, corelează şi sistematizează perspectivele despre care ştie că sunt determinante pentru propriul demers. Reţin, în primul rând, una dintre motivaţiile fundamentale ale acestui fenomen omniprezent, infiltrat în toate dimensiunile culturale: „Împrumutând masca formelor de artă, kitschul se apropie de nevoile umanului, ce nu sunt întotdeauna artistice. De aceea, având în minte piramida nevoilor lui Maslow, am putea spune că kitschul artistic acoperă nevoile legate de afiliere, sau de stimă şi statut, dar care sunt prezentate şi consumate drept nevoi estetice. Kitschul vine în întâmpinarea cerinţelor asociate condiţiei umane şi prin faptul că oferă confortul psihologic imediat, conservându-i individului sentimentul de autosuficienţă mediocră” (pp. 9-10). Aşadar, kitschul implică mai mult decât un hedonism întreţinut de surogate estetice, activând iluzia afirmării şi inducerii un status.

Relevantă este şi definirea kitschului în opoziţie cu arta, cea din urmă generând un dialog interior în consumatorii săi care se soldează cu interogaţii decisive şi soluţii de ordin psihologic şi existenţial, pe care (ni) le aplicăm, adesea, în mod natural, inconştient: „arta bântuie fiinţa şi o face să-şi reconfigureze valorile identitare”, în vreme ce „kitschul confirmă şi propagă mediocritatea” (p. 10). Arta trezeşte, kitschul alienează.

Cercetarea kitschului se dovedeşte dificilă şi pentru că termenul presupune accepţiuni şi sfere de manifestare diferite. Termenului îi sunt atribuite obiecte, funcţii, dimensiuni mentalitare. Este, până la urmă, vorba despre o atitudine, ce transpare din realizarea obiectului sau este exprimată direct, ca surogat al unei idei sau chiar al unei ideologii, putem spune, pentru a sintetiza. Tot în prima parte sunt punctate şi diferenţele dintre receptarea de pe poziţii moderniste a kitschului şi cea de pe poziţii postmoderniste. Acestea sunt clarificate în partea a doua, prin evidenţierea modului în care kitschul a fost denunţat şi combătut de Titu Maiorescu şi/ sau asimilat ca materie literară de Caragiale sau de postmoderni.

Dacă în cazul primei părţi contribuţia lucrării constă în acurateţea descrierii nivelelor de analiză, a nodurilor conceptuale şi a relaţiilor teoretice pe care le implică o perspectivă lucidă asupra kitschului, partea a doua excelează prin identificarea atitudinilor critice şi creatoare din literatura română faţă de kitsch.

Daniela Petroşel reperează patru „forme de dialog sau posibilă ignorare” între kitsch şi literatură. În cea dintâi, între cele două se află semnul contra: „este un raport antitetic teoretizat mai ales de gândirea estetică modernă, care a văzut în dezvoltarea kitschului un atentat la statutul artei” (p. 116). Există varii demonstraţii şi articulări care susţin acest punct de vedere, iar autoarea se va opri, din fericire, asupra acelora întreprinse de Titu Maiorescu în fundamentalele sale Critice. În această cheie citeşte revolta lui Maiorescu împotriva formelor fără fond şi a neadevărului. Distincţiile pe care le operează aduc un plus de înţelegere asupra operei olimpianului care prin discursul său creează primul text profund modernizator din cultura autohtonă. Astfel: „Kitschul despre care (nu) vorbeşte Maiorescu este cel specific societăţii de consum, al burgheziei nou apărute, pe care îl va etala Caragiale. Este un kitsch social cu legitimare naţională, un kitsch menit să ascundă lipsa de cultură tocmai prin excesul de forme pseudoculturale. E o abundenţă a formelor menită să marcheze precaritatea sau inexistenţa fondului. A se prezenta drept ceea ce nu este, la nivel individual sau naţional, uneşte aspiraţiile sociale ale burghezului mărunt cu un întreg mecanism politic şi cultural de validare a unei imagini asupra identităţii naţionale” (p. 121). Într-adevăr, dezideratul sincronismului a deraiat adesea spre aceste forme facile, frizând imitaţiile şi proliferarea narativă specifice kitschului. Şi pe această cale se vede că „nu e vorba despre purism estetic şi nu e doar vehemenţă contextuală motivată politic”, cum adesea i s-a imputat criticului ce a căutat instaurarea unei direcţii noi, ci despre „o gândire sociologică aplicată”, Maiorescu având în vedere „efectele majore la nivelul unei colectivităţi ce se mulţumeşte cu kitschul” (p. 133). Întârzierea dezvoltării unor comunităţi de gust şi de idei reale amână dezvoltarea individului în genere, maturizarea sa culturală şi spirituală, falsificând inclusiv ideile ce se impun prin forţa lucrurilor, cum este aceea de sincronizare sau aceea de naţionalism.

Cea de-a doua relaţie posibilă dintre cele două concepte ar fi literatura despre kitsch: „univers atotcuprinzător fiind, literatura e capabilă să încapsuleze lumea kitsch şi să o transforme în temă literară”, fiindcă ea „surprinde starea de criză a valorilor, de etalare a unei superficialităţi colective” şi, deopotrivă, a „numeroaselor chipuri ale omului kitsch” (p. 117). Paradigmatică în acest caz este, evident, opera lui Caragiale, care acţionează pe două nivele: „nu este populată numai de oameni-kitsch, ci şi de texte-kitsch, astfel încât se poate spune că autorul se mişcă între un kitsch al lumii şi un kitsch al textului. Dacă primul dintre ele ţine de un Caragiale al esteticii realiste (chiar absurde, pe unele zone), atent la pseudo-valorile acestei societăţi în formare, cel de-al doilea îl relevă pe modernul Caragiale, acel Caragiale autoficţional şi ludic, jonglând cu formele literare şi cu strategiile scriiturii. La acest nivel secund, literatura kitsch devine parte integrantă a operei lui Caragiale, servindu-i intenţiile parodice” (pp. 147-148). Şi de-asta Caragiale a fost citit şi recitit în atâtea şi atâtea chei, inclusiv postmoderniste, fiind primul care a instrumentat în felul acesta mix-ul de limbaje şi coduri literare existente, inclusiv pe cele ale kitschului născut din imitaţii romantice.

Cea de-a treia şi cea de-a patra formă relevă (simili)identificări între cele două câmpuri: literatura ca kitsch şi kitschul ca literatură. Contează, în acest sens, gradul de conştientizare şi de asumare a kitschului, modul de negociere a infiltraţiilor sale inerente, deturnarea caracterului său hegemonic ce rezultă, practic, din uşurinţa construirii unor simulacre ale catharsisului. Există diferite grade de prelucrare şi canalizare a kitschului ce penetrează literatura, de la cele mai superficiale, precum în romanele Manoil (1855) şi Elena (1862) ale lui Dimitrie Bolintineanu, la cele mai complexe din romanul postmodern Femeia în roşu, în care se „mimează şi subminează romanul popular”. Diferite tipuri şi formule ale textualizării kitschului sunt evidenţiate prin Romanţele lui Ion Minulescu, romanul Adam şi Eva al lui Liviu Rebreanu sau prin opera lui A. E. Baconski, dedicându-le capitole consistente.

Prin acest demers, Daniela Petroşel propune o carte ce oferă instrumentele necesare pentru evaluarea intruziunilor kitschului în cultura română. Mai exact, sistematizează şi relevă criteriile pentru înţelegerea lumii kitsch, a omului kitsch şi a textelor kitsch, a simulacrelor acestora, care, corelate şi/ sau folosite în mod creativ, „instituie nuclee de tensiune etică, estetică şi ontologică” (p. 148). Este nevoie stringentă de astfel de demersuri academice în circuitul editorial românesc, menite să răspundă unor probleme reale ridicate, iată, încă de la începuturile modernităţii româneşti, perpetuate până astăzi ca revers negativ al dezideratului sincronizării cu Europa cultă.