Cultura română are uriaşa şansă a existenţei unei cărţi precum Etica neuitării de Monica Lovinescu. Volumul este, potrivit paginii de titlu, o antologie de „Eseuri politico-istorice” întocmită şi prefaţată de Vladimir Tismăneanu. Dar această catalogare din subtitlu mai degrabă derutează, fiindcă textele propun, de fapt, o succesiune de perspective critice asupra ideilor politice şi asupra ideologizărilor istoriei din secolul al XX-lea, ceea ce nu le face în niciun caz să devină automat ele însele politice. Prefaţa îndreaptă însă acest paratext încă din titlu: „Hermeneutica libertăţii” – expresie ce sintetizează întocmai apelurile la veghe şi luciditate ale autoarei. Etica neuitării este „un pilon al unei urgente terapii sociale care exorcizează Răul”, consideră Tismăneanu, care reliefează şi afinităţile autoarei: „Asemenea Hannei Arendt ori Nadejdei Mandelstam, totalitarismul îi repugnă politic, spiritual şi etic”. În fond, nici un om sănătos la cap nu îndrăgeşte totalitarismul, numai că nu toţi l-au conştientizat şi nu i-au înţeles la fel ameninţările şi consecinţele, nici măcar nu toţi dintre intelectualii aflaţi la distanţă, în lumea liberă, adică în Occident. Or, tocmai asupra acestei distanţe ontologice atrage atenţia Monica Lovinescu în eseurile sale. Acuză banalizarea răului sub alibiul necesităţilor istoriei şi denunţă sofismele ce au generat bibliografii întregi revendicate de la filosofia marxistă şi/ sau leninistă. Discută, în acest sens, iluziile comunismului întreţinute de nevoia (oarbă) de idealuri şi identifică discursurile şi codurile prin care acestea pot fi contracarate.

Am recitit Etica neuitării ca pe o istorie şi, deopotrivă, ca pe o chartă a intelectualilor din secolul nazismului, comunismelor şi al celor două conflagraţii mondiale. Este, de asemenea, o istorie a ideilor care au bântuit, au înşelat, au instaurat/ instituţionalizat erori şi orori sau, dimpotrivă, au trezit, au alimentat şi (re)animat spiritul critic. Nu întâmplător primul text este despre „Revizioniştii francezi (Fougeyrollas)”, datând din iulie 1961, şi porneşte de la o constatare mult prea optimistă, potrivită căreia „după revoluţia maghiară, epoca misticismului comunist s-a încheiat pentru intelectualii occidentali”. Au fost câteva cazuri importante de revizuire, de ieşire din somnul ideologic, ale unor tineri intelectuali pe care Monica Lovinescu îi invocă şi le citeşte cărţile din care extrage argumente cardinale pentru propriul demers critic. Îl citează pe Pierre Naville care observă natura compromisului angajării intelectualului în slujba puterii, prin renunţarea la dreptul şi obligaţia sa de a gândi cu propria minte – cum postula Kant când definea luminarea iluministă – şi devenind, astfel, un funcţionar (dintre aceia din distopiile kafkiene): „Aceşti intelectuali se complac astfel într-o «acţiune fără gândire», confundă «eficacitatea» cu criteriul adevărului şi oportunismul cu dialectica” (p. 18). Edgar Morin este încă şi mai tranşant susţinând că nu poate să existe „«un intelectual marxist» – e o contradicţie în termeni –, ci numai pre sau post-marxist. Marxismul a devenit mitul intelectualului de stânga, dar şi mormântul lui” (p. 18). Sunt preluate, contextualizate, coroborate şi conectate, alături de cele pe care le-am menţionat deja, idei din operele lui Raymond Aron, Jeanne Hersch, Henri Lefebvre, Pierre Fougeyrollas, Jean Duvignaud. Este amintit impactul avut de sistemul filosofic al lui Ştefan Lupaşcu asupra acestui revizionism, asigurându-i o logică a terţului inclus, antidogmatică, întemeiată pe revoluţionarele descoperiri din fizica cuantică.

Articolul este un adevărat exerciţiu de virtuozitate intelectuală, cu extraordinare pasaje de sinteză a unei noi tradiţii filosofice, în plină formare, la care autoarea aderă prin aceste analize, îşi afirmă capacitatea critică şi disponibilitatea pentru veghea permanentă pe care o solicită libertatea. Iată în ce consistă noua paradigmă: „Ieşirea din secolul al XIX-lea [din sistemele gândirii sale], revizionism nelimitat, relativizare, critica ideologiilor şi a falselor totalităţi, trecerea de la irealismului omului total la omul real şi parţial, respingerea utopiei, vindecarea de boala infantilă a conştiinţei istorice, redescoperirea spiritului filosofic, iată deci articolele din această Chartă cu putinţă a revizionismului francez, dar care nu poate fi limitată la Franţa”. Ea va prinde cu adevărat consistenţă doar prin întâlnirea cu ceilalţi, cei de dincolo de Cortina de Fier, pentru că „acolo, în Răsărit – spune Edgar Morin –, «vor izbucni marile întrebări de sub pojghiţa pseudo-răspunsurilor marxismului oficial». Şi numai de acolo poate veni leacul. Pentru că, acolo, doar presiunea spirituală a fost cotidiană. Fără nicio clipă de răgaz. În timp ce, în Occident, răgazul e o condiţie firească prin care se pot reintroduce, oricând, lenea gândirii, pauza ei şi, odată cu ele, mistificarea” (p. 30). Libertatea şi spiritul critic sunt condiţiile sine qua non ale muncii intelectuale autentice.

Urmează un eseu intitulat „Raymond Aron şi sensul istoriei” dedicat filosofului care se află, prin cărţi precum Opiul intelectualilor, la originea demistificării comunismului. În această succesiune este introdus şi un articol despre Carnetele lui Camus, un adevărat precursor al acestei filiere a gândirii: „Acestor păcate ale epocii – divinizarea istoriei, instituţionalizarea revoltei, abstractizarea violenţei – le corespund, în domeniul intelectual, altele, nu mai puţin grave: confortul intelectual de a te instala în sensul istoriei, conformismul («problema cea mai gravă care se pune spiritelor contemporane este conformismul»), pasiunea servitudinii, angajamentul în literatură” (p. 44). Se referă în permanenţă la evenimentele şi numele disidenţilor din Rusia, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, precum şi din România, la criticile şi reprezentările acestora. Face recurs la decalogul „datoriei de neconformism” scris de profesorul praghez Ivan Svitak la finele anilor ’60.

Un text fundamental este cel despre „Ideologiile din mai 1968 la Paris” în care este descrisă falsa necesitate revoluţionară într-un spaţiu al libertăţilor, în care se putea construi şi polemiza fără să fie nevoie de poziţii radicale: „În timp ce în Răsărit revolta tineretului îşi are rădăcinile într-o realitate socială şi politică intolerabilă, în Apus, asistăm la un fel de contestare de lux, a îmbuibării”. Această negaţie nu poate fi decât „o frivolitate intolerabilă, o sfidare adusă celor care suferă cu adevărat în timp ce îţi oferi iluzia suferinţei” (p. 70). Monica Lovinescu analizează la rece nucleele ideologice ale tinerilor ce au ridicat baricadele în cele două puncte cheie ale geografiei simbolice a Parisului: la Sorbona şi la Teatrul Franţei – Odeon. Face distincţii între diferitele grile de lectură propuse de grupările de stânga, cu efuziunile anarhiste aferente, cu lipsa unor obiective clar conturate, substituite de sloganuri. Indică influenţa unor Herbert Marcurse şi Louis Althusser, care au propus interpretări seducătoare ale marxismului, atribuindu-i varii consecinţe şi soluţii ce nu se regăsesc ca atare în textul prim, dar care pot fi reconstituite, fapt explicabil, în termeni freudieni, prin „lapsusurile teoretice”. Marx este pus să răspundă, prin hermeneuţii săi, unor probleme pe care nici măcar nu şi le putea închipui în secolul al XIX-lea.

Nu este loc aici pentru a relua demonstraţia ce relevă aceste înfundături filosofice, însă concluziile pot fi lămuritoare şi convingătoare pentru adoptarea sistemului de referinţe şi a vectorilor ideatici din Etica neuitării: „Pentru stânga intelectuală din Occident, utopia, socialismul, comunismul se află mai departe la stadiul nostalgiei. Aceeaşi stângă, care păruse salvată de irealism în urma revoluţiei maghiare, când se ivise la Paris un curent «revizionist» hotărât să pună capăt ideologiilor, s-a reprodus, prin sciziparitatea lenei de a gândi, vreo zece ani mai târziu. Acum, chiar dacă i se întâmplă să refuze anumite forme ale comunismului (Moscova, am văzut-o, a încetat să mai fie capitala sfântă, drumul deschizându-se spre Peking), stânga acceptă mai departe substanţa sistemului şi se dovedeşte incapabilă să renunţe la speranţa mesianică”. În consecinţă, „iată de ce mai ‘68 la Paris n-a fost o revoluţie a timpului nostru, ci numai un mimetism al trecutului, care ar fi putut sfârşi tragic pe baricadele amăgirii” (p. 86). Mai trebuie adăugat, tot ca nişte concluzii după această revoltă, că „renaşterea utopiei denotă şi ea o sărăcie extremă a imaginaţiei” şi că „socialismul continuă să fie un scop pentru intelectualii obosiţi de a mai gândi” (p. 85). Prin glosările pe marginea unor texte sacralizate după toate legile sistemelor religioase dogmatice, aceşti intelectuali ajung să se înşele pe ei înşişi şi pe cei care-i urmează.

Un recul al gândirii a existat şi după acest moment, adică o nouă pornire revizionistă, descrisă de Monica Lovinescu în eseul „Noii filosofi”, din 1977. Cine sunt aceştia: Bernard-Henri Lévy (La Barbarie ŕ visage humain a devenit foarte repede un fel de manifest de grup), apoi, Jean-Paul Dollé, André Glucksmann, Jean-Marie Benoist (din 1970 a publicat un eseu intitulat – premergător – Marx este mort), Michel Guérin, Christian Jambet, Guy Lardreau, Philippe Némo, François-Paul Levy şi Jean-Luc Marion” (p. 173). Ei au în jur de 30 de ani, André Glucksmann fiind ceva mai vârstnic. Regăsim în scrierile acestora nu atât o repudiere umorală a ideilor din trecut, cât o recontextualizare şi evaluare raţională a lor, deşi soluţiile pe care le propun vin adesea din spectrul iraţionalului: „Intelectualul antibarbar va fi metafizician, va fi artist, va fi, în sfârşit, moralist în sensul clasic, de la Kant la Camus sau Merleau-Ponty”, afirmă Bernard-Henri Lévy în La Barbarie ŕ visage humain. Aceste revizuiri nu vin dintr-o conjunctură oarecare: „Chiar şi cei ce refuză etichetarea se regăsesc în această comunitate de revoltă: antimarxismul. Îi mai leagă ceva: formaţia lor de stânga. La 20 de ani, mai toţi se întâlniseră pe baricadele din mai ‘68: marxişti formaţi de Louis Althusser sau maoişti îmbătaţi de mirajul revoluţiei culturale chineze. Acum ard ce au adorat: fervent, iconoclast, lucid. Nu-l resping numai pe Lenin, nu-l repudiază doar pe Mao, dar văd şi în marxismul ce a confiscat sensul istoriei cea mai primejdioasă mitologie a secolului. Al cărei rod le-a fost relevat tuturor de Soljeniţîn: el se numeşte Gulag” (pp. 173-174). Prin carte sunt presărate mai multe eseuri despre ideilor acestora, alternând cu explicarea unor fenomene culturale şi editoriale venite de dincolo de Cortina de Fier, inclusiv din spaţiul românesc. Aş mai menţiona încă o dată afinitatea pentru Jeanne Hersch, una dintre primele demistificatoare ale comunismului, prin cartea Idéologies et réalités.

M-am rezumat numai la ceea ce am considerat sistemul central ideatic al cărţii, respectiv la ceea ce Monica Lovinescu a identificat ca fiind un nou filon al tradiţiei gândirii critice franceze, în care autoarea Eticii neuitării s-a înscris în mod natural. Două regrete mă încearcă la finele lecturii. Cel dintâi, probabil egoist în ultimă analiză, este acela că Monica Lovinescu a sacrificat scrierea unei opere (ca cea a Hannei Arendt, de pildă) în favoarea militantismului său disident concentrat în acţiunile de la Radio Europa Liberă şi nu numai. Al doilea, că nu a existat un proiect editorial de traduceri care să urmeze această cale deschisă în Etica neuitării. Cu foarte puţine excepţii, tezele acestor intelectuali sunt necunoscute în piaţa de idei de la noi, inundată de bibliografiile unei stângi seducătoare prin sofisme şi scriitură, care a confiscat marile teme şi a câştigat întâietatea în mediul universitar. Mai mult, Monica Lovinescu este mai mult invocată decât citită, fiindcă numele său e de bine pentru o anumită parte a elitei, în timp ce în cealaltă, cea socialistă, este supusă unei ignorări premeditate. Lectura cărţilor sale este o urgenţă, iar Editura Humanitas le-a reeditat în anul centenarului naşterii autoarei. Nu avem, deci, nicio scuză!