Imaginai-vă că vă plimbaţi prin centrul unui oraş european şi că în mijlocul culorilor, muzicilor şi filmelor sale întâlniţi un ou de sticlă, de mai bine de 12 metri înălţime, în care se întrevede decupată o formă ce seamănă, înainte de toate, cu o pasăre. Întâmplarea vă poate atrage pentru un timp, stimulându-vă voinţa de sens, într-un joc al perspectivelor şi al semnificaţiilor, şi poate şi al uitării pentru regăsirea de sine, cum numai în artă se petrece. Şi odată intrat în joc, fiecare îşi va aminti, se va întreba şi va contextualiza până va găsi o poveste sau un labirint în care să aşeze obiectul fantastic.

O astfel de întâmplare este despre disponibilitatea şi abilitatea de a vedea mai mult, de a percepe astfel de portaluri, care chiar există. Dorin Ştefan a instalat unul în Craiova, prin care „semnalează” magia operelor lui Constantin Brâncuşi de la Muzeul de Artă din Palatul „Jean Mihail“. Este un foişor, un spaţiu al întâlnirilor, pentru că în artă nu există străini, pentru că arhitectura este sculptură locuită, pentru că suntem într-o sferă, dar ne jucăm tot timpul cu alte sfere, le combinăm şi le facem să strălucească, după cum ne spune însuşi Brâncuşi prin aforismele sale.

Amplificând dimensiunea intuitivă a simbolurilor brâncuşiene, arhitectul a creat un spaţiu al memoriei culturale fundamentale. Pavilionul Brâncuşi trimite doar vag la templul din Indore (India), pe care Brâncuşi începuse să-l proiecteze pentru maharadjahul Holkar şi în care urmau să vieţuiască o parte dintre păsările din marmură şi bronz. Amplasat pe latura estică a monumentalului Palat Mihail, edificiul oferă o sală subterană amplă destinată expoziţiilor şi întâlnirilor, dar şi un lift care te înalţă în prisma de deasupra, în acel obiect fantastic asamblat din câteva dintre formele esenţializate de sculptorul zborurilor. Noul aşezământ se află într-o relaţie spaţială armonioasă cu palatul, Dorin Ştefan propunându-şi şi reuşind o susţinere arhitecturală reciprocă între cele două volume. Ansamblul „poate fi privit ca o lucrare op-art, Ovoidul şi Măiastra sunt doar sugerate, nu generează o structură grea, apăsătoare” (Dorin Ştefan, https://www.igloo.ro/dorin-stefan-in-memoria-lui-brancusi/ ). El se înscrie şi în geografia simbolic-brâncuşiană a oraşului. Se află în proximitatea magică a operelor expuse în muzeu. La numai cinci minute de mers la pas, din acest loc spre sud-est, Brâncuşi crea la finalul secolului al XIX-lea primul obiect artistic (consemnat de exegetul şi bunul său prieten V. G. Paleolog): o vioară la care avea să se cânte în restaurantul în care lucra. La alte cinci minute de mers pe jos, spre sud-vest, trăgea clopotele şi cânta în strana Bisericii Madona Dudu. Aici, în Craiova, într-un timp mai degrabă mitic al tinereţii sale olteneşti, Brâncuşi a primit îndemnul Excelsior! de la poetul simbolist Traian Demetrescu, deprins de acesta de la însuşi Alexandru Macedonski, primul dintre moderniştii literaturii române.

Deasupra sălii subterane totul este din sticlă, inclusiv ascensorul care te propulsează în interioarele transparente. Alegerea materialului întăreşte presimţirea că obiectul este, de fapt, un portal, care nu face decât să te transpună dincolo, în spaţiul brâncuşian al nostalgiilor originare, al pornirilor esenţiale, al marilor îndemnuri de coborâre şi de urcare în sine, pe care marele sculptor şi le-a închipuit ca Rugăciune, Săruturi, Cuminţenie a pământului sau varii zboruri, reale sau onirice, ale păsărilor sau ale primordialei ţestoase. Este un portal care ne aminteşte că Poarta sărutului şi Coloana infinită sunt portaluri.

Liniile vibrante ale lamelor de sticlă ce definesc oul şi Măiastra din interior declanşează electrizante ecouri ale zborurilor şi ale cântatului cocoşilor, pe care Brâncuşi i-a proiectat ca nişte fierăstraie înfipte în cer. Treptele concentrice ce formează edificiul ne amintesc că „elementele Coloanei fără sfârşit sunt respiraţia însăşi a omului, propriul său ritm” (aforism brâncuşian). Tijele metalice discrete pe care se sprijină ochiurile de sticlă descriu osatura uşoară adecvată zborului.

Traversarea fizică la care invită liftul interior sugerează un ciclu complet dinspre rădăcini spre suprafeţe, dinspre primordial spre actual. Ansamblul lui Dorin Ştefan este o subtilă metaforă a rezistenţei împotriva forţelor centrifuge din lumea contemporană, sub pavăza artei lui Constantin Brâncuşi, a perfecţiunii oului şi a pieptului plin de cântec al Păsării Măiestre.