În cea mai recentă călătorie într-un oraş mare, Lisabona, am hotărât, încă din prima zi, să nu caut niciun contact cu arta modernă şi contemporană, deşi muzeele lusitane mă impresionaseră peste măsură în precedenta experienţă. Culturalmente, voiam să verific de data asta altceva, efectele estetice ale peisajelor naturale asupra mea. Am ales să-mi organizez întregul periplu în funcţie de asta: plimbările pe spectaculoasa coastă de la nord de locul în care fluviu Tajo se varsă în Atlantic, pădurea şi grădinile castelelor din Parcul Natural Sintra-Cascais, Parcul Florestal de Monsanto (de o naturaleţe brută ireală în interiorul metropolei), grădinile Estrella şi Gulbenkian, stâncoasele intrânduri în ocean Cabo da Roca (unde multă vreme europenii au crezut că este capătul lumii) şi Boca do Inferno, fabulosul Oceanograf etc., etc. Sigur, m-am iluzionat că mă ţin departe de artă, fiindcă într-o mare măsură toate aceste locuri au fost modelate de om, după elaborate coduri estetice ale peisagisticii sau pur şi simplu resemantizate sau gândite de la început în termeni turistici. Pe de o parte, am înţeles ceva mai mult decât înainte cât de complexă este, de fapt, relaţia dintre trăirea estetică în/ prin natură şi trăirea estetică prin artă. (De aici ar putea începe şi o reeducare ecologică autentică.) Pe de altă parte, am conştientizat, o dată în plus, cât de culturalizate (şi estetizate) ne sunt nu numai concepţia despre natură, ci şi percepţia, senzaţiile, gusturile, instinctele etc. (Experienţele culinare au întărit din plin această convingere.) Fusesem mânat de reminiscenţele lecturilor din Eliade în Cascais, de o amintire legată de Blaga (dar şi de un background sportiv) în Estoril, m-am surprins privind unele locuri cu gândul la Pessoa sau la alţi scriitori etc. Atât spaţiul, cât şi cunoaşterea mea directă asupra lui erau puternic estetizate aprioric. Iar asta, aveam să constat, mi-a amplificat, adâncit şi înălţat impresiile. După o reevaluare a situaţiei, m-am abandonat în ultimele zile şi muzeelor, însă „compensând”, într-un fel, prin mese copioase.

Nu este nimic excepţional la descrierea de mai sus, nici la ipoteza de la care am plecat, nici la relaţia estetică pe care am căutat-o. Dar asemenea rememorări pot fi constructive şi altfel se fixează şi se desfăşoară ideile aferente unor astfel de meditaţii după citirea unui eseu ca Viaţa estetică. Staze şi flux de Laurent Jenny. Cartea ne încredinţează că „suntem cu toţii home estheticus în societăţile noastre dezvoltate, unde chiar şi omul cel mai revoltat împotriva oricărei «culturi artistice» este, de fapt, invadat în viaţa cotidiană de o lume de cuvinte învăţate, de amintiri muzicale, de imagini culte şi de stiluri formale, care îşi pun amprenta asupra celor mai umile obiecte utilitare de care se serveşte (şi ar fi o naivitate să credem că nu e afectat de ele când dă formă propriei vieţi)” (pp. 27-28). Lectura mi-a şi provocat introducerea, ca un exerciţiu similar acelora de la care porneşte şi Laurent Jenny analizând trecerea artei prin viaţa sa mentală.

Am resimţit şi eu, într-o măsură apăsătoare, că, odată cu schimbările fundamentale prin care trece arta contemporană, schimbări prefaţate, anticipate şi chiar generate, în bună parte de avangarde, şi odată cu estetizarea excesivă a lumii s-a ajuns la un soi de dez-artistizare a artei şi dematerializare a operei, teza fiind formulată ca atare de Yves Michaud. (Cu această ocazie semnalez şi apariţia în limba română, în traducerea lui Bogdan Ghiu, a volumului „Arta chiar s-a sfârşit”. Eseu despre hiperestetică şi atmosfere, de amintitul Yves Michaud). Însă opera continuă să existe ca obiect excepţional, magic, şi să se manifeste articulat în vieţile noastre, lăsând urme pe care le putem identifica şi atribui unor personalităţi pe care le percepem drept călăuze spirituale şi/ sau consilieri, în sensul cel mai profan al cuvântului. De altfel, una dintre tendinţele majore consistă în „mutarea interesului estetic asupra atitudinii artistice, erijate în model de viaţă” (p. 25). În consecinţă, „artiştii secolului XXI nu vor mai fi profeţi, ca în secolul al XIX-lea, ci «maeştri de viaţă», deopotrivă şamani, vindecători, terapeuţi şi revoluţionari”, „iar măiestria lor, spre deosebire de cea a maeştrilor budişti de la care se inspiră uneori, nu derivă din nicio tehnică, nici dintr-o ştiinţă, nici dintr-o asceză, ci dintr-o inspiraţie subiectivă spontană, prin care şi eul lor se vede exprimat” (p. 25). Mulţi artişti se propun, în această ordine de idei, ca „modele etice”.

Însă nu întreaga artă s-a fluidizat până la dematerializare în societăţile noastre lichide. În fond, operele opun o rezistenţă fundamentală în acest sens. Iar cele două surse ale trăirii şi cunoaşterii estetice nu trebuie concepute prin prisma unui antagonism ireductibil. Miza lui Laurent Jenny este să „reconsidere raporturile dintre «artă» şi «viaţă», nu în termenii unei opoziţii blocate, ci în termenii de schimb, de întrepătrundere şi circulaţie”, fiindcă „arta este, evident, în viaţă, chiar dacă artefactualitatea stabileşte acolo nişte zone specifice, pentru că în viaţă există uzaje diferite” (p. 26). Exact ca în cazul conceptului de cultură, termenul de artă a fost deschis, încărcat şi ramificat excesiv, relativizat până la un punct din care aproape şi-a pierdut specificul şi caracterul de concept, confundându-se cu esteticul. Au contribuit din plin la asta experimentele artistice din ultimele decenii, care au propus noi forme de sincretism şi de spectacol, mediate, adesea, de noile tehnologii. În atare condiţii, o pledoarie pentru operă, cum este cartea de faţă, poate părea uşor retrogradă, mai ales că face, în general, apel la scriitori şi artişti canonici şi la obiecte artistice definibile, care nu-şi refuză formele materiale, perenitatea şi interpretările. Dar ipoteza propusă de autorul lucrării Viaţa estetică este nu numai fecundă (şi utilă), ci şi necesară: „Unitatea conferită de obiectul estetic nu închide experienţa, ci evită dispersia acesteia şi deschide, într-un spaţiu închis, un câmp aproape infinit de posibilităţi. Ea nu se opune experienţelor estetice «deschise», schiţate spontan în fluxul trăirii, pornind de la un obiect non-artistic sau de la o practică anume. Pe scurt, ea îi seamănă, cu diferenţa că dezvăluie, într-un mod sensibil, o totalitate integrată, acolo unde experienţa estetică spontană va trebui să o construiască mental şi temporal, detaşând un ansamblu dintr-un flux al trăirii (iar respectiva construcţie se va face adesea prin rememorarea formelor artistice resimţite anterior: viaţa va fi redecupată, potrivit formelor unei opere de artă şi în analogie cu aceasta)” (p. 27). Acest raport presupune, aşadar, dezvoltarea capacităţii de a percepe şi înţelege orice tip de experienţă estetică, transgresând dihotomia originară, artă vs viaţă.

În treacăt fie spus, din această perspectivă ar putea fi reluată şi rediscutată şi polemica, deja seculară în cultura autohtonă, despre autonomia esteticului. Laurent Jenny afirmă şi demonstrează, practic, profunda utilitate a artisticului în modelarea concepţiilor şi în declanşarea unor trăiri puternice, uneori de-a dreptul cathartice, prin identificarea dintre o experienţă culturală (livrescă), în sens larg, şi una cotidiană. În felul acesta, autorul atrage atenţia, cum bine punctează Ioana Bot în excelenta „Prefaţă” a cărţii, asupra „necesităţii redefinirii reflecţiei estetice, sub semnul neutralităţii estetice” (pp. 7-8). Se implică în această redefinire prin intermediul meditaţiilor personale din eseul intitulat, iată, cât se poate de relevant, Viaţa estetică, în care descrie anumite stări excepţionale ca fiind analoage şi suprapuse momentelor poetice: „Momentul poetic este, aşadar, în mod esenţial unul relaţional: senzaţii şi idei se măsoară în el şi se schimbă, într-o arhitectură invizibilă a clipei. Impresiile nu sunt numai «date», ele rezonează armonios şi se trezesc unele pe alte. Se construiesc într-o totalitate transparentă şi animată” (p. 34). În această ordine de idei, „poemul nu vine să reprezinte o stare care s-a produs fără el şi înainte de el”, pentru că „mijloacele noastre de expresie sunt angajate deja în construcţia mentală a momentului poetic”. Este vorba, până la urmă, despre un reflex cultural, dacă putem spune astfel: „Ele sunt cele ce proporţionează şi relansează senzaţia. Participă la schimbul intelectual-sensibil. Momentul poetic este, aşadar, un poem în stare incoativă (chiar dacă, în realitate, nu creează nicio operă scrisă). Suscită, deopotrivă, amorsele întrupărilor sensibile şi elementele de limbaj prin care poemul se va putea compune” (pp. 34-34). Eseistul recurge la scrierile unor Valéry, Balzac, Baudelaire, Sartre, Stendhal, Proust etc. pentru a surprinde şi înţelege aceste simbioze, staze şi fluxuri petrecute la nivelul conştiinţei prin intermediul esteticului. Sunt dedicate capitole literaturii, muzicii, artelor vizuale, fotografiei şi arhitecturii, care generează şi irigă locuiri în chip poetic. Trebuie remarcată şi cursivitatea textului în limba română, găsirea echilibrului dintre pornirile poetice şi backgroundul teoretic al lui Laurent Jenny, ceea ce nu poate fi decât rodul unei traduceri mai mult decât adecvate, inspirate, realizată de Ioana Bot şi Corina Croitoru. Este, în fond, şi o bună carte de literatură.

Experienţa estetică este mediată de operă şi mediază recunoaşterea, trăirea şi conştientizarea unor momente excepţionale. Ne orientează şi modifică percepţiile, ne oferă clipe de beatitudine (artistică, se subînţelege), cathartice şi de plenitudine intelectuală în mijlocul unei lumi ameninţate de saturaţie estetică. Viaţa estetică. Staze şi flux este, aşadar, o carte optimistă, în esenţă, despre binefacerile consumului de literatură şi artă.