„Recuperarea” şi „restituirea” literaturii exilului postbelic ridică, şi după trei decenii de la căderea comunismului, probleme metodologice serioase. Cei doi termeni pe care i-am pus între ghilimele sunt folosiţi cu mare uşurinţă, integraţi adesea în discursuri ce anunţă acţiuni editoriale iniţiate dintr-un soi de etică, adesea doar un simulacru de etică a neuitării – pentru a mă raporta la expresia ce dă titlul uneia dintre cărţile Monicăi Lovinescu. Au apărut, ce-i drept, unele exegeze, dar, în general, lipsesc evaluările după criteriile criticii şi istoriei literare, respectiv, o ierarhizare a priorităţilor fundamentată axiologic. O bibliografie românească poate fi întocmită în acest sens, dar problematizările trebuie să continue şi să treacă în prim-plan, acum, când o cantitate tot mai mare de texte ne este accesibilă. Sentimentul e că, pe de o parte, exilul, cum s-a întâmplat într-o vreme cu avangarda, a devenit un criteriu valoric şi tot ce intră sub incidenţa sa (laxitatea condiţiilor pare să nu intrige prea mult) este de bine. Pe de altă parte, a fost aruncată anatema legionarismului asupra multora dintre intelectuali. Cert este că a existat şi în exil multă literatură minoră şi maculatură.

Un prim punct de sprijin îl constituie chiar critica ideilor scrisă în exil. În anul centenarului Monica Lovinescu, Editura Humanitas a reeditat nu numai cărţile acesteia, cardinale pentru înţelegerea exilului românesc, ci a adus în prim-plan şi scrierile lui Virgil Ierunca, între care consistentul volum (de peste 500 de pagini) Trecuta-au anii… Fragmente de jurnal, întâmpinări şi accente, scrisori nepierdute. Nu spun că judecăţile celor doi sunt infailibile, dar sunt de neocolit. Cartea este împărţită în cinci segmente: „Jurnal de exil” – cel mai consistent, trei sferturi, „Din vorbă în vorbă cu…” – formată din trei interviuri, „Aproximaţii” şi „Nicidecum” – exegeze, „Scrisori nepierdute”.

Am să subliniez numai câteva dintre aspectele determinante ale opului şi, pentru început, aş scoate în evidenţă unul dintre răspunsurile date de autor la problema centrală enunţată mai sus. Întrebat de Octavian Paler, în 1990, „cum au primit scriitorii români din exil evenimentele din ţară în timp ce ele erau în curs de desfăşurare”, Ierunca simte nevoia să facă o importantă distincţie între cele două etape ale comunismului. În perioada dejistă „a existat desigur un «exil» aşa cum vi-l închipuiţi, aproape unitar şi solidar în unitatea lui”, dar acesta „a dăinuit cu adevărat până în «era Ceauşescu»” (p. 401). Astfel, într-o primă fază „am avut un exil politic, dublat de unul cultural, care se completau armonios, politicul şi cultura fiind feţele aceleiaşi năzuinţe” (Ibidem). Între cele două nu a existat o relaţie de subordonare, cel puţin nu în cazul intelectualilor autentici, implicaţi în securizarea identităţii culturale româneşti, fundament al rezistenţei anticomuniste, însă în plan mai degrabă ideologic, abstract. În această ordine de idei, se observă că, dintr-un anumit punct de vedere, „în perioada stalinistă, era uşor să fii rezistent, peste hotare, deoarece regimul stalinist nu era dispus să colaboreze cu exilul” (p. 402). Dificultăţile veneau însă din altă parte. În Jurnalul ţinut chiar în acei ani, în însemnarea din 30 iunie 1949, autorul deplânge slaba implicare a statului şi intelighenţiei franceze în susţinerea exilului românesc, comparativ cu ce se întâmplase în acest sens în 1848.

În faza a doua, în chiar „primii ani ai domniei lui Ceauşescu au apărut iscoadele, împresurătorii, colaboraţioniştii”. Lucrurile s-au complicat pentru că începuse subminarea principiilor exilului chiar din interior: „Când Ceauşescu, sub pretextul naţionalismului, se adresa exilului prin ademenire şi corupţie, o parte – e drept nesemnificativă – a căzut în cursă. Celor care au rezistat confuziei, glasului de sirene, continuând lupta împotriva nu numai a unui om, ci şi a unui sistem, Ceauşescu nu le-a mai trimis mesaje, ci ucigaşi. (Mie unul mi-a făcut un serviciu: pentru că, trimiţând un agent al Securităţii să mă omoare, m-a lecuit de singurul complex pe care-l aveam: acela de a nu fi făcut închisoare.) Dar nu despre asta e vorba. Ci de faptul că de aproape un sfert de veac conceptul de «exil» nu mai rezistă. Au apărut veleitarii, impostorii, afaceriştii exilului (i-am numit «românii deplasaţi»), iar într-un proces ciudat în care libertatea s-a metamorfozat în confuzie, nu-mi recunosc nicio calitate de a vorbi în numele «scriitorilor români din exil»” (pp. 402-403). Acest pericol a fost sesizat încă din anii ‘70, când era în plină desfăşurare, astfel încât Ierunca îl denunţă în primul editorial al revistei Ethos, din 1973. Trebuia arătat că „regimul” nu „se confundă cu Ţara însăşi”, ci este întemeiat „pe o impostură”: „Azi începe deci exilul secund. Înlăturând pe toţi disponibilii şi nevertebraţii – cu vanităţi, afaceri sau naţionalisme oblojite – el spune NU hotărât şi senin celor care ar dori să-l transforme într-un martor decorativ pentru o agonie ce se pretinde o înviere.// Exilul secund cheamă în spaţiul lui de rigoare etică pe toţi cei care în afara Ţării sau înlăuntrul ei nu pot accepta transformarea spiritualităţii şi culturii într-un domeniu rezervat minciunii planificate, ipocriziei-sistem, plecăciunii de Curte Nouă, laşităţii cu răsplată” (p. 491). Se organizează, aşadar, o nouă rezistenţă, una care se va dovedi eficientă atât în plan cultural, cât şi în plan concret. Am scris anul trecut despre modul în care s-a manifestat şi a fost descrisă ea în Jurnalele Monicăi Lovinescu din anii ‘80. Am văzut, spre exemplu, cât de tentant a fost un dialog cu regimul de la Bucureşti inclusiv pentru Mircea Eliade, sedus de întoarcerea sa prin traduceri în ţară.

Tragedia umană din acei ani a avut şi efecte subversive, pe care le resimţim şi azi din plin: cât de mult a deformat comunismul ideea de identitate culturală naţională? Câţi dintre cei din exil au colaborat, de fapt, cu Securitatea? Care sunt efectele acestei falsificări pe care sistemul ceauşist a instrumentat-o? Recuperarea exilului necesită mai mult decât reeditarea şi descrierea entuziasmată a unor scrieri trecute cu uşurinţă în rândul (capod)operelor. Necesită atât contextualizări, eventual cu arhivele CNSAS pe masă, cât şi examinări critice.

Jurnalul lui Virgil Ierunca este, în primul rând, unul al ideilor şi al întâlnirilor. Prioritate au avut judecăţile culturale, meditaţiile şi analizele asupra lucrărilor (cărţi – publicate, în manuscris sau doar gândite, prelegeri, conferinţe, dialoguri etc.) intelectualilor din exil. Autorul acuză tendinţa românilor de a crea instituţii („În plus, e vorba de români. Intrigile, micile lor melodrame mă despart de aceşti neterminaţi care-şi organizează asociaţii pentru a-şi da importanţă”), dar caută în permanenţă comuniunea. Aş remarca, potrivit acestei năzuinţe, caracterul oral al culturii din exil, ideile negăsindu-şi întotdeauna concretizarea în texte propriu-zise, publicate. Poate de aici şi obiceiul jurnalului. Sunt recurente în aceste pagini figurile lui Mircea Eliade (aproape mitizat, „amestec de sfinţenie, de omenie şi de mondenitate”, „senin, zâmbitor, omenos şi solar”), a lui Eugen Ionescu (intransigent până la cruzime), Horia Stamatu, Luc Bădescu, N. I. Herescu, Mihai Fărcăşanu, Emil Cioran, Monica Lovinescu etc. Uneori se remarcă voluptatea îndoielii şi a scepticismului, întocmai ca la autorul Tratatului de descompunere. De pildă, în notiţa din 3 februarie 1950, consemnează felicitările lui Eliade pentru conferinţa din 28 ianuarie, de la Centrul Român de Cercetări, după care scrie cu evidente note cioraniene: „Cioran se scuză (în franţuzeşte) că n-a putut veni…// Umblu pe străzi. Plouă mărunt şi Parisul e înfrigurat de secrete, de apeluri pentru ceea ce nu mai poate fi. Mi-ar veni să intru în catedrale şi să-mi ţip libertatea, neînţelegerea de a mă fi născut, de a continua. N-am nicio dorinţă, nicio vrere, nicio nădejde. Aproape fericit. Beatitudine fără graţie şi fără zei” (p. 131). Este însă motivat de voinţa de sens, ce transpare inclusiv din astfel de momente. Jurnalul cuprinde anii ‘49-’51 şi anul 1960. Separat este reprodusă şi „O filă izolată de jurnal”, datată Sâmbătă, 23 mai 1959. Are caracterul unei piese de teatru în toată regula, în care Cioran simte nevoia să-i replice profesorului impostat Basil Munteanu, atacând, din raţiuni polemice şi retorice, simbolurile identităţii culturale româneşti.

Aşadar, Ierunca descrie, pe parcursul volumului Trecut-au anii…, un complex proces de metabolizare a culturii în exil, sub imperativul potrivit căruia „«culturalul» trebuia convertit totuşi în spiritual” (p. 425). Lectura şi comentariul critic au reprezentat, în această ordine de idei, mai mult decât un exerciţiu intelectual şi o profesie, au devenit ritualuri ale libertăţii. De aici trebuie începută restituirea, gândită ca formă de sincronizare cu formele identitare din exil, cărora li s-a probat universalitatea şi etica, din aceleaşi raţiuni pe care, bunăoară, le invocase Eugen Lovinescu.