| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Lecţia entuziasmului impersonalde Gabriel NedeleaAm avut şansa să petrec, prin povestiri de istorie literară, în două rânduri alături de Nicolae Manolescu. Mi se părea aproape neverosimil că-l ascult relatându-mi întâmplări despre Mazilescu şi Sorescu pe cel care îmi oferise, de-a lungul formării mele, unele dintre cele mai inteligente şi minunate hărţi ale literaturii. Când am încercat să scriu despre sistemul său critic, am luat o prea mare distanţă şi am rămas cu sentimentul că n-am găsit, în textul meu, formula de raţiune şi empatie pe care o folosea. Am scăpat de această frustrare după întâlnirea de la Casa Scriitorilor de la Neptun, când am simţit din plin generozitatea povestaşului autentic, făcându-mă capabil de acel entuziasm impersonal pe care numai literatura şi preoţii săi ţi-l pot insufla. Atunci am înţeles că, de fapt, în lecturile sale, sublim infidele, era mult mai apropiat de text decât îmi închipuisem. De-asta a şi susţinut şi apărat cu străşnicie principiul întâietăţii esteticului, înţeles în deplinătatea sa, nu redus la gratuitate. Nicolae Manolescu a început prin a proiecta un punct zero al înţelegerii literaturii, prin Contradicţia lui Maiorescu, adică o ficţiune necesară, (re)actualizând paradigma primelor Critice din cultura autohtonă, cu anvergura lor polemică, prin care s-a reglat tempoul modernizării româneşti. S-a aşezat într-o tradiţie guvernată de principiul valorii, dedus din principiul întâietăţii esteticului, în baza căruia s-a construit, începând cu direcţia nouă şi conştientizarea progresului adevărului în judecarea operelor literare, autonomia literaturii. Or, pentru dezideratul autonomiei esteticului, înţeles nu în mod purist, ci prin prisma ideilor generale care se întrepătrund, inerent fundamentate etic, inclusiv criticul va trebui să aspire la entuziasmul impersonal. Manolescu face apel, pe această cale, nu atât la argumentele, ideile sau demonstraţiile Criticelor, cât la spiritul maiorescian şi la capacitatea sa de a identifica şi acuza marile inadvertenţe, invocate şi de Lovinescu în momentele de impas: Soarta lui Maiorescu a fost să rămână actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac şi din nefericire, încă pentru multă vreme, recunoştea autorul Istoriei civilizaţiei române moderne. Iar pentru a adeveri profeţia, confirmă cel ce avea să scrie o Istorie critică a literaturii române, generaţia noastră a auzit şi ea apelul fatidic: înapoi la Maiorescu!. În consecinţă, ca un duş rece, de câte ori criticii nu mai sunt critici sau de câte ori criticii sunt numai critici, invocăm pe Maiorescu, pentru că el nu mai este, pentru noi, pur şi simplu un critic: este Criticul. Acest gest coincide cu repunerea problemelor primare, cu generarea unei noi recitiri de ansamblu şi a unei introspecţii evaluatoare. Concepută ca teză de doctorat, susţinută prima dată în 1970, când avea să fie respinsă de Al. Dima şi Liviu Rusu, acceptată abia după publicare, în 1974, cu concursul lui Al. Piru, Contradicţia lui Maiorescu relevă un travaliu critic creator, ce a presupus, în unele momente, inventarea gânditorului, asumarea contradicţiei, rezistenţa în faţa tentaţiei structuraliste şi plasarea într-un umanism modern, ce-i asigura libertate să acţioneze ca un critic-scriitor. Convins, în acel moment, că cel dintâi critic român nu poate avea alt destin decât criticii care l-au urmat şi criticul sintetizează destinul criticilor, Manolescu realizează, în parte, o lectură de identificare şi o amplă meditaţie asupra condiţiei lecturii întemeietoare, totalizatoare, ce satisface şi obsesia începutului. Dar nu trebuie înţeles că în această monografie, făurită dintr-o perspectivă ontologică, se află toţi germenii criticii manolesciene, toate datele sistemului, aflate într-un stadiu sau altul de evoluţie. Manolescu şi-a rezervat dreptul de a-şi alege, în funcţie de natura operei asupra căreia s-a aplecat, principiile structurării, instrumentele şi metodele, pe care le-a modelat sau conceput, efectiv, când acest lucru s-a impus. Temele conţin jurnalul de bord al acestei libertăţi, ilustrând hărţile întocmite de cronicarul şi istoricul literar ce s-a poziţionat, prin natura discursului său, în avangarda operei, rescriind-o critic pentru a o împărtăşi. Pentru a mai rămâne puţin la Maiorescu, reamintim că într-una dintre temele din 1970 se afirma: Nu poţi vorbi despre Maiorescu în sine, ca personalitate absolut particulară, inefabilă, fără să vezi în el o idee. Chiar în clipa în care ai atins individualitatea operei, constaţi că ai transformat-o în altceva, într-o realitate generală (în Profesori şi artişti). E şi aceasta o formă de infidelitate, chiar dintre cele care stabilesc regulile jocului şi solicită prezenţa criticului co-autor. Parametrii creaţiei critice ni se relevă din caracterul dialogic al întâlnirii celor două subiectivităţi: a criticului şi a operei, dialog în care se va rosti în limbajul amândurora, ce, în fond, se oglindesc unul în celălalt. Studiile literare (academice) îşi au rolul lor determinant, însă sunt greu de imaginat în absenţa discursurilor critic-creatore, în absenţa unor istorii literare călinescian-subiective, lovinescian-sincroniste şi/ sau manolescian-critice, a unor prefigurări/ configurări de direcţii noi sau ale unor Arce ale lui Noe. Recitindu-i pe Maiorescu şi pe Manolescu, conştientizăm, pe de o parte, ordinea superioară a tradiţiei literare, pe care o putem traduce în limbaj şi sistematizări ştiinţifice, umaniste în genere, iar pe de altă parte, ne amintim că prin operă putem lupta cu egoismul, adică devenim capabili de o înălţare morală. |