Pentru copii, „totul e prima dată”, ei „iau lumea în serios”, „râsul lor nu e mai puţin serios decât plânsul”, „viaţa lor e încăpătoare”, „lumea lor e nesfârşită”, scrie Ioana Pârvulescu la începutul romanului Invizibilii. Îşi descrie astfel cititorii ideali şi protagoniştii pe care-i urmează în ţara minunilor, adică în cărţile canonice ale literaturii pentru copii. Autoarea întrebuinţează într-un mod extrem de inventiv şi fermecător procedeele cele mai sofisticate ale literaturii, cu precădere intertextualitatea, şi creează o minunată aventură, o iniţiere în lectură, în toată puterea cuvântului – putere la care ţine şi ne-o induce prin poveste. Nu scrie ca şi când ar face-o pentru nişte fiinţe naive, nu lasă nicio clipă sentimentul că-i izolează pe micii cititori, că trasează graniţe între literatura lor şi literatura în genere. Îşi şi exprimă prin personajul Bibliotecarul bibliotecarilor crezul că, în fond, „cărţile au toate vârstele. Se transformă. Se schimbă şi te schimbă”. Este „una dintre calităţile prin care cărţile îi depăşesc pe oameni. Sunt fiinţe superioare, cu multe vârste deodată. Nevertebrate-Vertebrate-Om-Carte, asta e scara evoluţiei! Scara vieţii” (p. 75).

Laura este o fetiţă care urmează să împlinească opt ani, a învăţat literele alfabetului, dar nu poate să citească. Motivele nu sunt de natură medicală, se dovedeşte a nu fi dislexică. Este mai degrabă împiedicată de firea şi de simţul său artistic. Din naraţiunea la persoana întâi ne dăm seama că are o inteligenţă peste medie, fiind înzestrată cu un excelent simţ de observaţie şi cu capacitatea de a descrie realist şi, deopotrivă, fantezist întâmplările prin care trece. În concret, nu reuşea să lege literele din prea multă imaginaţie. Va trece o succesiune de probe pentru a-şi stăpâni această deprindere şi formă de a se raporta la realitate, conştientizând că „imaginaţia e o vacanţă frumoasă a gândurilor, dar uneori, când ţi-e frică, poate fi şi o vacanţă foarte urâtă” (p. 13) şi că o poate încurca, aşa cum o face în cazul cititorului. Pe cât de simplă şi intuitivă, pe atât de ingenioasă şi poetică ne este înfăţişată cauza intrigii: „Fiecare literă era pentru mine un om, o pasăre, o casă sau un pod sau câte şi mai câte. De exemplu A era în mod clar un acoperiş de cabană, S era uneori un drum în serpentine, pe care iarna poţi schia, alteori un şarpe care se înălţa la un cântec de fluier, iar punctul pe i era luna de pe cer. Era tare frumos în lumea mea, dar încetul cu încetul colegii s-au îndepărtat de mine. Cei mai mulţi citeau deja de la sfârşitul clasei pregătitoare, măcar cu litere mari” (pp. 16-17). Asocierile o împiedică pe protagonistă să găsească rostul primar al alăturării acestor semne. Dar imaginaţia o va şi ajuta în itinerariul din lumea poveştilor.

Ioana Pârvulescu evidenţiază pragul psihologic pe care îl presupune deprinderea cititorului, precum şi trecerea la o nouă stare socială, Laura simţindu-se marginalizată, chiar exclusă, atâta vreme cât nu reuşeşte să treacă această probă. Chiar urma să fie mutată din şcoală, adică scoasă din mediul său social şi îndepărtată de fratele său Tom, de colegi şi de prieteni, de Raul – băiatul pe care îi făcea plăcere să-l întâlnească, dacă de Ziua cititului nu dovedea că se poate achita de această obligaţie. Protagonista avea să trăiască un moment excepţional, magic, arătându-i-se Bibliotecarul bibliotecarilor, un personaj fabulos, care-i citeşte gândurile şi o îndrumă, fără s-o menajeze, spre portalul lumilor imaginare ale literaturii universale.

Pe Laura o motivează întâlnirea cu ceilalţi, dar pentru asta trebuie să treacă şi ea, citind, prin cărţile prin care aceştia au fost, fapt pe care-l află de la exigentul Bibliotecar al bibliotecarilor, de la vocea lui ce-i vorbeşte, cu ecouri, parcă din interior şi, simultan, de dincolo, din universurile poveştilor: „Toţi, toţi sunt înăuntru, chiar şi bibliotecara lor drăguţă, care miroase a portocale şi are ochelari cu ramă roşie. Fiecare e în cartea lui. Fiecare într-a lui, separat. Numai gemenii sunt împreună, în aceeaşi carte. Umblă care pe unde, cine ştie prin ce ţări şi mai ales cine ştie prin ce tărâmuri. Ia să vedem… Tom e în America, aproape de Mississippi. Raul e în deşert. Maria e pe corabie, pe mare. Gemenii sunt… ăăă… a, în Ţara Minunilor” (p. 26). Odată ajunsă în acele texte, se va dovedi destoinică, o cititoare iscoditoare, cu un ascuţit spirit critic. Nu e de acord, de pildă, cu desenul şarpelui care a înghiţit un elefant şi seamănă, astfel, cu o pălărie, în Micul prinţ, desen pe care îl refăcuse într-un mod mai realist, fiind talentată, după câte i se spusese, în acest sens.

Odată trecută de Bibliotecarul bibliotecarilor prin portalul literaturii, Laura începe o lectură de identificare. Timpul se comprimă, întocmai ca în Alice în Ţara Minunilor, şi citeşte într-o zi cât alţii într-un an. Se află într-o cursă contra-cronometru, fiindu-i oferit, încă de la început, un ceas şi diferite intervale de timp pentru fiecare experienţă. Aşadar, învaţă, cum altfel?, lectura de identificare, care-i schimbă viaţa şi percepţia asupra lumii, afirmând că „din ziua aia – în care a trecut prin gaura de iepure a bibliotecii – eu n-aş mai îndrăzni să separ realitatea de cărţi” (p. 37). Pare un gând donquijotesc, dar tot cărţile ne-au învăţat cum să locuim la întretăierea mai multor realităţi şi reprezentări, între care unele livreşti. Avem numeroase instrucţiuni şi traiecte de lectură ce ne dezvoltă discernământul să conştientizăm, pe de o parte, că: „Cititul e cu reciprocitate […]. Nu e o stradă cu sens unic. Are două sensuri. De câte ori vezi un personaj, şi personajul te vede şi te judecă pe tine. Te compară cu el, de câte ori tu îl compari cu el” (p. 54). Pe de altă parte, precum Laura, învăţăm să distingem între cele două nivele de realitate, aşa cum i se întâmplă protagonistei la întâlnirea Micului prinţ: „Am întins mâna, să-l ating. Mâna mea a trecut prin el. Mi-am amintit că era un personaj. Adică, am înţeles, un om pe care trebuie să-l îmbrăţişezi strâns cu gândul, nu cu braţele” (p. 49).

Aşa cum relevă nota finală, operele prin care trece Laura sunt Micul prinţ (de Antoine de Saint-Exupéry), Muc cel Mic (de Wilhelm Hauff), Aventurile lui Pinocchio (de Carlo Callodi), Toate pânzele sus (de Radu Tudoran), Aventurile lui Tom Swayer (de Mark Twain), Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll. Din interiorul lor nu-i vorbesc numai personajele, ci şi prietenii în căutarea cărora se află, devenind, astfel, ei înşişi personaje. Or, asta poate însemna că Laura îi cunoaşte acum mai bine citind aceleaşi poveşti ca ei. Lectura poate că este o acţiune solitară, dar în timpul ei te gândeşti la ceilalţi. Personajul principal constată şi că toate „cărţile astea aveau ceva în comun, ca şi cum ar fi fost legate una de alta prin tuneluri secrete” (p. 64), enunţând, astfel, încă o dată, intertextualitatea, dar ca realitate, nu ca procedeu.

Laura primeşte Codul secret al Invizibililor, intră în tagma lor, după ce a asimilat principiile şi valorile pe care lectura le generează, atunci când se desfăşoară în interiorul capodoperelor: „Când citeşti un personaj, şi personajul te citeşte pe tine.// Când iubeşti, găseşti persoana iubită în toate cărţile. E cu tine. […]// O carte bună îţi face bucurie, indiferent de tristeţea ei.// Cărţile bune nu te mint şi nici tu nu le poţi minţi” (p. 93). Din aceste motive, şi din alte câteva, trebuie, într-adevăr, să citim cu grijă, să ne alegem cărţile aşa cum ne alegem prietenii, fiindcă, indiferent de vârstă şi de experienţă, lectura noastră este întotdeauna şi de identificare. Or, cărţile proaste sunt neigienice, trebuie îndepărtate repede. Iar pentru a elimina cât mai multe încercări sortite eşecului, îndrumătorii sunt esenţiali. Cartea Ioanei Pârvulescu este şi un îndreptar, o lecţie despre lectură, despre locuirea în literatură. Când Laura iese în faţa clasei şi dă marea probă a cititului, a unui text la prima vedere, constatăm că citeşte chiar Invizibilii, amintindu-ne că ne-am aflat în faţa unei cărţi, că şi ea este un personaj.

Cel mai mult Laura se identifică şi empatizează cu Alice. Ea se află în căutarea sinelui, întrebându-se cine mai este, după o aşa experienţă, a lecturii-reverie, o lectură din interiorul Ţării Minunilor. Invizibilii este, până la urmă, şi un jurnal de lectură, scris la persoana I, cu complicitatea personajelor şi a scriitorilor înşişi.

Ilustraţiile realizate de Irina Dobrescu susţin întru totul textul, sunt în spiritul lui şi amplifică atât cât trebuie atmosfera şi sentimentele personajului. Artista a folosit, în acelaşi mod organic, procedeul intertextualităţii.

Invizibilii este o splendidă pledoarie pentru literatură, ce ne aminteşte că marile cărţi ale copilăriei ne însoţesc, de fapt, toată viaţa, fiind determinante în crearea şi întreţinerea comunităţilor. Iar învăţarea cititului reprezintă un adevărat prag psihologic şi spiritual, în genere: „Vocea mea se aşternuse peste colegii mei, uşurel, şi fiecare cuvânt avea altă formă şi strălucea ca o steluţă de zăpadă. Copiii au rămas cu ochii ţintă la mine. Păreau vrăjiţi. Pentru ei toţi, eram acum altcineva”.