Când plouă mă numesc altfel, al şaselea volum de poezie al lui Ioan T. Morar, tematizează, înainte de toate, grija şi năzuinţele noastre faţă de identitate şi faţă de reflecţiile acesteia. Or, asta impune nu numai o interogare a sinelui, ci şi a memoriei – ce a crescut din relaţia cu ceilalţi sau în singurătate –, a limitelor scrisului şi a morţii. „Mă îmbăt cu toate identităţile mele odată”, se spune la începutul poemului Altera pars, sau, într-un extraordinar text dedicat lui Ion Monoran, Ia umiraiu: „Aşa cum ştiu că sângele e roşu/ chiar şi-n întunericul inimii/ Ştiu că moartea (ia umiraiu)/ e ultimul amănunt al identităţii”. Sunt acele identităţi pe care le-a preluat, după legile firii, pe care şi le construieşte sau şi le închipuie, pe care le vede în diferite oglinzi.

Într-adevăr, întocmai cum remarcă Mircea Mihăieş, „lui Ioan T. Morar îi reuşeşte un lucru arareori întâlnit în poezie: să redea, în formule de-o totală transparenţă, complicaţiile trăirii care e simultan şi spirituală, şi viscerală”. Este însă şi text, ce străbate cele două dimensiuni, şi devine şi una şi alta, mod de locuire în lume şi opunere faţă de moarte, precum şi un fel de al doilea trup. De-asta îşi şi tratează scrisul aşa cum îşi tratează orice aventură a cunoaşterii şi, deopotrivă, orice suferinţă fizică şi/ sau metafizică. În acest aspect se şi găseşte imanenţa poeziei sale, căreia un discurs de gradul al doilea nu poate decât să-i recunoască şi să-i anunţe prezenţa, prea puţin s-o descrie fără să devină, la rându-i, poezie.

În Când plouă mă numesc altfel, poezia nu (inter)mediază, nu atenuează şi nu compensează, ci este efectiv un mod de viaţă, cât se poate de concret, împreună cu aproapele: „Am inventat comparaţiile/ ca să nu mor singur” (Amurgul comparaţiei), „Există în om ceva mai uşor decât lutul?/ Un untdelemn al fiinţei/ care se ridică la suprafaţă/ (A scrie înseamnă a nu fi singur)” (Ia umiraiu). Este şi o datorie ce trebuie negociată în permanenţă, o paranteză în textul total: „M-au tipărit pe hârtia/ unui poet îndepărtat/ pe care nu l-au mai găsit/ niciodată/ (mi se aşează pe trup rănile lui/ plâng la aceleaşi cuvinte/ cerneala lui – sângele meu/ iubita lui îmi apare/ în fotografiile mai vechi/ o şopârlă despre care a scris el/ cum se încălzeşte leneşă/ la mine pe pervaz)” (O şopârlă despre care au scris şi alţii). Nu e vorba, aşadar, despre o resimţire inhibantă a anxietăţii influenţei, ci despre conştiinţa moştenirilor textuale inerente, ca mod de a fi, despre o formă superioară de împăcare cu poezia, concepută ca deschidere către semeni: „Ca un derviş rotitor care/ se înşurubează în propria credinţă/ am şters tot ce am scris/ ca să-mi înving trufia” (Întoarcerea în templu). Acest mod de înţelegere relevă luciditatea celui ce are puterea să recunoască înfundăturile şi să renunţe: „Am dat toate răspunsurile/ greşite/ la întrebările care/ ne-ar fi putu fi părinţi/ «despre inimă am spus/ că e o pompă a singurătăţii»/ am văzut animale ieşind din pieile lor/ cum ieşim noi dintr-o carte pe care n-am înţeles-o” (Cum credeam). Intrăm, totuşi, într-o altă naraţiune, sau în aceeaşi, dar cu alte aşteptări, poate mai receptivi, mai pregătiţi pentru paginile care au fost sau urmează să fie întoarse.

Poetul acceptă limitele textului, dar ne şi spune că în absenţa lui realitatea ne scapă, se dispersează: „Tăcerea se răspândeşte cu viteza sunetului/ (în loc de tăcere/ rostim cuvântul tăcere/ în loc de uitare/ spunem uitare)/ «s-a spus sau nu s-a spus»// aceasta este întrebarea// toţi cei care au cântat/ în difuzoarele/ fiecărei zile/ se îndepărtează de noi/ ca un tren privit în retrovizor:// În trecut e o peşteră/ pentru ceea ce am iubit/ şi o alta pentru ceea/ ce am spus/ (moarte – nu noi am spus)/ (despărţire e un cuvânt inexistent)” (Surd ca o piatră); „lăsaţi-mă să scriu/ indescifrabil/ cu un fier înroşit pe pielea/ vitelor vii/ să scriu fremătând/ ca un alfabet/ care păzeşte biblioteca/ litera eu iubeşte litera tu” (Una dintre noi e Ofelia). Ioan T. Morar îşi proiectează propria texistenţă, însă resimte din interiorul ei marile turbulenţe provocate de presentimentul singurătăţii şi al morţii.

Poetul prospectează unde se întâlnesc rădăcinile a ceea ce suntem obişnuiţi să numim suflet cu rădăcinile a ceea ce credem că este trupul, cu creierul şi, mai ales, cu inima sa. Caută atât spre interior, cu instrumentarul metaforic şi simbolic al poeziei, cât şi spre exterior, după amurgul comparaţiei. Într-un text precum Transplant este profanată tradiţia inimii în poezie: „Cum să trăiască un om/ ani buni/ cu mădularele altui om/ care nu mai este?/ O inimă care se plimbă încă vie/ de la unul la altul –// […] Cei vechi n-ar fi crezut asta/ niciodată/ – aşa ceva nu s-a desenat/ în nicio peşteră/ (nici zeii n-ar crede)// Iar inima,/ extrasă în ultima clipă/ ca un supravieţuitor/ de sub dărâmături,/ inima/ când iese la lumină/ (fără ochi)/ pe drumul dintre/ cele două trupuri/ ce identitate mai are?/ În clinica de cardiologie/ Legat la aparate,/ pâlpâind pe toate ecranele/ trupul celuilalt/ din fruntea listei de aşteptare// aude elicopterul/ de pe clădire/ lada frigorifică alergând pe culoare/ şi vede la ştiri/ accidentul motociclistului/ ca pe o înviere” (Transplant). Astfel de perspective sunt recurente. Poezia ajunge şi în aceste realităţi clinice, în care coboară pentru a urmări anatomia propriu-zisă a celor ce au fost textualizate metaforic de când lumea. Parafrazând, ochiul dinăuntru spre afară se deşteaptă, şi scrutează realitatea, o depoetizează, din când în când. Face acest lucru şi pentru a-şi înfrânge vanitatea generată de falsele puteri şi iluzii asociate scrisului. Îşi inhibă orgoliul creatorului, deliricizând, îndepărtând voalurile stilistice pentru a vedea cât mai direct.

Inima este cea care se află între cele două dimensiuni, cea care îl ţine pe poet de ambele părţi ale realului: „Ceea ce ştim despre creier/ se află în creier/ spun doctorii/ dar ceea ce ştim despre inimă/ şi deopotrivă/ ceea ce nu ştim despre inimă/ nu stau în inimă// vine o vreme când a înţelege/ înseamnă/ a iubi şi a ascunde/ «suntem şi ceea ce am pierdut»/ transplantul de purpură/ argintul din vechile fotografii/ răzuit ca să ţinem minte// «ceea ce ştim despre inimă/ moare odată cu inima»/ ceea ce nu ştim hrăneşte religii/ decapitează regi tineri/ şubrezeşte imagini”. Adică modul în care ne-am reprezentat inima ne-a influenţat mai mult decât am crede, ne-a determinat acţiunile, care au luat o amploare istorică atunci când am crezut că ştim despre ea ceea ce de fapt nu ştim. Iar când găsim unghiul potrivit, „lumina e un vers care a reuşit” (Inima e afară), şi abia asta este adevărata poezie.

În volumul Când plouă mă numesc altfel există şi o a doua carte, zămislită din imaginile create de Octavian Mardale. Artistul propune un periplu al căutării chipului, aurei şi aripilor. Recurge, de asemenea, la un soi de profanare a simbolisticii tradiţionale a acestor teme. Reproduce mai degrabă simulacre ale lor, într-o manieră oniristă, când nu de-a dreptul suprarealistă: un chip de bărbat cu mici aripi în loc de urechi, cu aură, dar cu un chip fără expresie, diferite corpuri pe care aripile mai degrabă le mutilează. Sunt reprezentări cvasi-bizantine în care recunoaştem stilistica şi tensiunile expresionismului.

Ioan T. Morar nu scrie poezie să-şi hrănească orgoliul, ci să cunoască întâlnind şi iubind, să surprindă acele clipe de graţie când fiinţa vibrează sau se înspăimântă în faţa naturii umane, în faţa puţinului pe care îl ştim cu adevărat despre moarte şi despre lumea cealaltă, despre zei şi dumnezeire. Scrie dintr-o experienţă care nu se rezumă la contemplarea sinelui, ci se alimentează şi din meditaţii asupra lumii, asupra celuilalt cu zeii şi obiceiurile sale. Scrie din neîmpăcare, nu din nostalgie, cu luciditate, nu din alienare. Sunt cu adevărat rari poeţii care câştigă luptă după luptă cu orgoliul, iar când pierd vreuna au puterea să o ia de la capăt, poeţii care nu scriu de dragul de a scrie, ci pentru că altfel nu se poate. Ioan T. Morar este unul dintre ei.