O recontextualizare a autonomiei esteticului

Expresia autonomia esteticului a generat în cultura română o întreagă tradiţie critică. În ea a fost proiectată o concepţie puristă despre funcţiile literaturii, funcţii derivate exclusiv din plăcerea lecturii, ca „une noble inutilité”, sintagmă citată de Titu Maiorescu din Mme de Stäel în studiul cardinal O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. De altfel, primului critic profesionist autohton îi şi este atribuită paternitatea acestui filon al tradiţiei printr-o reducţie fundamentată, în general, pe baza unor citate foarte puţin contextualizate sau relaţionate cu alte aspecte ale operei. Nicolae Manolescu a atras atenţia, într-o carte foarte inspirat intitulată Contradicţia lui Maiorescu, asupra faptului că „La originea lucrurilor, unde se găseşte, subiectiv, Maiorescu, teoria nu poate fi despărţită de practică. El însuşi le acordă un interes egal, derutant pentru noi, care avem superstiţia operei scrise”1. Conştient că articolele sale sunt, de fapt, primele texte modernizatoare din literatura română, creând nu numai cele dintâi discursuri de portanţă ale poeziei şi prozei direcţiei noi, ci şi cele dintâi obiecte literare, Maiorescu a înţeles necesitatea afirmării criticii literare ca domeniu nou al cunoaşterii. Se poate să fi fost, într-adevăr, una dintre „strategiile” prin care şi-a construit carierea şi statusul public, aşa cum afirma Sorin Alexandrescu în „Junimea – discurs politic şi discurs cultural”. Însă a fost cu siguranţă, înainte de toate, o acţiune întemeietoare, nici pe departe într-atât de puristă precum au interpretat-o şi dezvoltat-o criticii care i-au urmat din diferite motive.

O primă confuzie provine, practic, dintr-o înţelegerea vagă a esteticului şi a izolării sale în sfera cunoaşterii, ceea ce autorul articolelor Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883) şi Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885) nu face niciodată. Maiorescu ţine în permanenţă cont de dimensiunea morală a artei, pe care o enunţă magistral, pentru acel moment al evoluţiei literaturii noastre, ca declanşând şi întreţinând „o puternică emoţiune impersonală”, ce „poate face pe om să se uite pe sine şi să aibă, prin urmare, o stare sufletească inaccesibilă egoismului, care este rădăcina oricărui rău”2.

Lipseşte, cu desăvârşire după ştiinţa mea, din ilustrarea acestui principiu numele lui Mihai Eminescu, pentru care literatura a jucat, într-adevăr, un important rol în crearea discursurilor identitare, cu tot ceea ce implica acest obiectiv din punct de vedere ideologic. De altfel, în Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), Maiorescu îi şi reproşa că era „reflexiv mai peste marginile iertate”3, ceea ce poate fi interpretat prin heteronomia sa faţă de filozofie şi, coroborat cu celelalte reproşuri, „blazat în cuget” şi „iubitor de antiteze cam exagerate”, ataşamentul faţă de generaţia anterioară, prin excelenţă romantică. Antiteza trecut-prezent este tranşată diametral opus de Maiorescu, el însuşi, de fapt, „om al timpului modern”. Printre calităţi, Maiorescu îi recunoştea poetului „farmecul limbagiului (semnul celor aleşi)”. Este un criteriu pe care Eminescu însuşi îl va folosi în cronicile literare şi de teatru pe care le va scrie, păstrând aceeaşi exprimare, de pildă, în textul despre Pseudo-kynegeticos de Al. Odobescu, în concluzia prin care introducea capitolele publicate din respectiva operă: „în ele se vor găsi: farmecul limbei, modul de-a scrie şi de-a adnota al autorului, precum ş-o frumoasă poveste”4. Nu este o coincidenţă, dar nici nu se poate spune că Maiorescu a impus acest criteriu. Cu toate acestea, el a contribuit la conştientizarea consecinţelor sale. Este notorie, şi parte din mitologia autorului, dragostea lui Eminescu pentru limba română, dar aici este vorba despre un echilibru între vechi şi nou, după cum reiese din acelaşi text: „Limba e curată şi are farmecul noutăţii”, pe care Maiorescu încerca să-l găsească, influenţându-i în mod determinant pe junimişti. Între funcţiile literaturii, împărtăşite de cei doi, este, aşadar, farmecul limbei, criteriu din sfera esteticului.

Unul dintre textele cele mai relevante scrise de Eminescu în acest sens datează din 1877 şi este intitulat „Strângerea literaturii noastre populare”. Poetul se dovedeşte aici cu adevărat purist în ceea ce priveşte autonomia literaturii: „Zicând într-un număr trecut că drama trebuie să fie morală ca litera evangheliului, cu asta n-am zis doar cum că ea să devină mijlocul religiunei, pentru a ajunge la un scop oarecare. Arta nu se poate degrada până la [a deveni un] mijloc, ea şi-e sie însăşi scop. Scopul artei e arta, frumosul. Creaţiunile artistice cari sunt mijloc numai pentru un scop care nu e imanent artei se numesc tendenţioase”5. În paranteză, Eminescu a adăugat: Theorie des Nichtandersseinkönnens, „sintagmă germană, care textual înseamnă «teoria faptului-de-a-nu-putea-fi-altfel», este menţionată cu scopul de a întări ideea exprimată în frază, aceea că arta îşi este sieşi scop, iar asta în mod necesar, nu contingent”, ne informează nota ediţiei. Este discutabil cât de reprezentativă este această idee pentru Eminescu şi în ce sens, fiindcă poate cunoaşte diferite interpretări. Acesta a ajuns la ea pe filieră romantică, în timp ce Maiorescu îi dă o altă turnură, folosind-o, mai degrabă, ca fundament pentru întemeierea obiectului domeniului criticii, iar în cazul articolului despre comediile lui I.L. Caragiale, ca argument pentru libertatea de exprimare, acuzând „poliţia contra literaturei! Cenzura guvernamentală în contra spiritului comediilor!”6. Cele două perspective nu se exclud una pe cealaltă, relevă doar dezvoltări diferite ale ideii.

1Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970, p. 15.

2 Titu Maiorescu, Opere, I. Critice, Ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Studiu introductiv de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 583.

3 Ibidem, p. 172.

4 Mihai Eminescu, Publicistică literară, Selecţie, note şi prefaţă de Cătălin Cioabă şi Ioan Milică, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 41.

5 Ibidem, p. 216.

6 Titu Maiorescu, Op. cit., p. 579.