Etape în definirea statutului intelectualului român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Orchestrările acţiunilor întreprinse de Titu Maiorescu şi de junimişti în acest sens trebuie analizate şi contextualizate din mai multe unghiuri culturale şi, eventual, teoretice. Într-un context mai larg, potrivit lui Christophe Charle, „în regiunile Europei mai puţin dezvoltate, instruirea este principala cale de ascensiune socială sau de menţinere a statutului, în comparaţie cu aristocraţiile funciare încă puternice”1 din Europa Occidentală. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că, încă din secolul al XIX-lea, „valoarea şi autonomia socială a intelectualilor nu pot fi recunoscute decât dacă elementele care definesc poziţia socială (competenţă, expertiză, cunoştinţe, nivel cultural, creativitate etc.) ajung să obţină un loc clar într-o societate dată, fără să poată fi reduse la criteriile definite de celelalte clase dominante”. Or, „aceasta înseamnă ca valorile sau viziunea asupra lumii pe care le implică aceste criterii să fie parţial sau total luate în considerare de grupurile care, totuşi, se definesc ele însele altfel”2. Însă prin ce mijloace şi mecanisme puteau în secolul romantismelor şi al începuturilor modernităţilor filosofice şi estetice să-şi capitalizeze naraţiunile şi concepţiile? Printre răspunsuri s-ar afla învăţământul instituţionalizat, presa, cartea etc. Dar nu doar despre aspectul material al problemei este vorba, ci şi despre posibilităţile unui dialog cultural în societăţile din Europa Centrală şi de Est.

Instruirea la care se referă Christophe Charle a fost făcută, în mod determinant, în ţările occidentale, fiind dublată şi de stabilirea şi menţinerea unor relaţii oficiale şi/ sau subterane (prin intermediul masoneriei), diplomatice, cu reţelele de acolo. Istoricii au descris fenomenul, dar impresia e că nu au insistat suficient pe efectele acestuia. Prestigiul studiilor în străinătate a jucat un rol principal în procesul de legitimare, dar în absenţa unor conţinuturi culturale şi-ar fi pierdut repede importanţa, rămânând, eventual, doar impresia unei recunoaşteri simbolice. În atare condiţii, s-a remarcat şi că: „Mai mult decât oricare alt grup, intelectualii se definesc – chiar şi cei majoritari care recuză orice universalism abstract – nu numai prin raportare la societatea lor, la cultura lor sau la situaţia politică din ţara lor, ci, mai larg, prin raportare la elementele cele mai universale ale fiecărei culturi sau dezbateri politice. Ei înşişi sunt cei mai activi agenţi ai transferurilor culturale şi politice dintre culturile naţionale”3.

Revenind la cazul culturii române, în primul rând, Maiorescu a înfiinţat, alături de Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Vasile Pogor şi Petre P. Carp, o grupare cu profil şi detentă academice, privată, ale cărei acţiuni au luat o turnură politică la aproximativ un deceniu de la înfiinţare. Junimiştii au început să-şi valorifice educaţia din străinătate, pregătind impunerea unui nou tip de intelectual, „agent al Raţiunii”, care concura acele forme ale intelighenţiei naţionale „ale cărei surse de capital simbolic nu mai puteau fi raţiunea, ci demiurgia statului-naţiune”4. În concret, au demarat, începând din 1863, o serie de prelecţiuni publice pregătite în cele mai mici detalii, ca un adevărat ceremonial, „care îl transforma pe conferenţiar într-un abstras din contingent, interzicându-i-se orice contact cu publicul până târziu după prelegere, cu formule fixe de adresare şi de încheiere, cu durată cronometrată şi ţinută vestimentară de rigoare”, prin care „au conferit culoare şi farmec unei manifestări publice de mare prestigiu”5, timp de 18 ani (potrivit lui Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea). Pregătirea şi susţinerea propriu-zisă presupunea un întreg ritual, cu reguli clare, ce avea să-i formeze atât pe conferenţiari, cât mai ales publicul. Prelecţiunile au devenit „o adevărată instituţie”, publică, dar, subliniem, privată. Junimiştii au creat, astfel, o alternativă la învăţământul de stat şi la Academie. Privită în ansamblu, activitatea îi impunea, pe de o parte, pe junimişti în conştiinţa publicului, dar pe de altă parte, era un demers în vederea acumulării şi organizării unul fond cultural.

Prin Criticele sale, Maiorescu nu a căutat să încetinească procesul modernizării. A reuşit, de fapt, contrariul. Punând în discuţie timing-ul importurilor, a reuşit să inducă tempo-urile potrivite ale modernităţii. De aici şi contestarea virulentă a instituţionalizărilor forţate: „În aparenţă, după statistica formelor din afară, românii posedă astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţe, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr [...]”6. Iar verdictul a venit la fel de dur: „[...] forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă în procesele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate acestea fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi”7. Citatul, arhicunoscut şi rostogolit în varii lucrări, a fost foarte puţin raportat la întregul operei maioresciene şi la realizările Junimii. Are sens în sine, dar capătă o mai mare semnificaţie dacă opunem instituţiilor indicate funcţionarea şi manifestările Junimii. Maiorescu solicita, aici, spiritul propriu de asociere şi maturitatea ştiinţifică, drept expresii ale fondului. În răstimpul criticii, simultan, mai bine spus, junimiştii propuneau alternative, prin prelecţiuni, prin revista Convorbiri literare, prin literatură şi lucrări istorice, filosofice şi ştiinţifice, iar începând din deceniul al optulea, inclusiv cu proiecte de lege.

Următoarea etapă şi mişcare strategică avea să fie configurarea şi afirmarea unei generaţii noi, consfinţită în articolul publicat în 1872: Direcţia nouă în poezia şi proza română. Maiorescu aborda, încă o dată, temele fundamentale ale momentului, aşa cum se reflectau în scrierile beletristice, precum şi în acelea ştiinţifice – de lingvistică şi istorie. Cel mai mult îl preocupă reglementările limbii române de către Societatea Academică din Bucureşti, atât pentru urgenţa problemei, cât şi pentru importanţa sa publică, respectiv, pentru statutul opozanţilor. Maiorescu lansează o amplă critică împotriva „paradigmei” paşoptiste şi a sistemului, în baza principiului sincronismului epistemologic, adică al raportării reale la metodele şi teoriile din disciplinele occidentale. Când ridică problema normării şi naţionalizării limbii, junimistul se întreabă: „Toţi membrii votanţi ai Academiei s-au pus oare să studieze limbistica? Sunt «în curentul» ideilor europene în această privinţă? Bopp, Diez, Renan, Max Müller etc. le sunt familiari?”8. Referinţele bibliografice străine erau folosite adesea doar ca artificiu retoric, însă însoţeau argumente şi idei ce s-au confirmat în timp.

Cultivarea deschiderii spre marea cultură europeană făcea parte dintre prerogativele asumate de junimişti şi, totodată, s-a dovedit şi o strategie de legitimare. Fusese folosită şi de antemergători, care se rezumaseră, totuşi, la traduceri şi compilări, în scop didactic şi/ sau politic. La Maiorescu a devenit criteriul axiologic şi, deopotrivă, obiectiv major, ce trebuia tratat şi ca mijloc diplomatic: „a se uni în principii de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european”9. Criticul atrăgea atenţia, în continuarea acestei concluzii, şi asupra a ceea ce s-ar numi, cu unul dintre termenii forjaţi în ultimele decenii, pericolul autocolonizării culturale: „Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpându-şi şi întărindu-şi neatârnarea naţională sau plecându-se sub puterea străină. Şi această întrebare se dezleagă numai prin energia vieţii intelectuale şi economice a poporului, prin bunăvoinţa şi iuţeala de a înţelege şi de a-şi asimila cultura în activitatea potrivită”10. Or, deschizând mai mult unghiul istoric, se observă lesne că ideatica maioresciană conduce spre dezideratul principal al epocii, independenţa României, disputată, în acel deceniu al optulea, şi politico-militar.

Cu toate acestea, adversarii culturali şi politici au răstălmăcit naraţiunea junimistă, acuzându-i pe autor şi pe protagoniştii grupării de cosmopolitism. Există în textul Direcţiei noi... un crescendo al demonstraţiei, dinspre aspectele particulare ale unor texte poetice spre problemele cele mai generale ale culturii române. Acest traiect descrie, de fapt, întreaga traiectorie a junimismului, care, concomitent cu publicarea pivotantului articol, intra şi în politică, decizie ce venea, potrivit lui Maiorescu, pe fondul cultural pe care şi-l construiseră: „După ce în anii precedenţi citiserăm şi criticaserăm împreună o mare parte a literaturii române, tocmai în acel an 1971 [al deciziei de angajare politică] erau din întâmplare la ordinea zilei studii istorice şi sociale. Istoria civilizaţiei de Buckle, în legătură cu cercetări asupra vechilor culturi indice (budismul) şi egiptene, părerea lui Schopenhauer asupra istoriei, noua carte a lui J. S. Mill în contra subjugării femeilor erau comentate la Junimea. Discuţiile totdeauna vesele în formă şi adeseori serioase în fond ajungeau de regulă la o înţelegere asupra principiilor, după care să se judece materia literară şi istorică, şi deprindeau pe toţi la un fel de privire mai sistematică a chestiunilor dezbătute”11. Probabil că actul nu a surprins pe nimeni, fiind, până la urmă, evoluţia naturală a unui astfel de grup. Mai puţin obişnuit, pentru întreaga istorie românească, a fost că junimiştii şi-au continuat şi proiectele culturale, au început şi altele, Maiorescu şi (re)scriind un articol analog aceluia din 1872, publicat la exact un deceniu distanţă, Literatura română şi străinătatea. Prin autoritatea sa şi invocând criteriul recunoaşterii internaţionale, criticul a susţinut împlinirea generaţiei noi, aducându-l în prim-plan, în plus, şi pe Ioan Slavici. El face referire în principal la receptarea din presa germană a trei antologii de literatură română publicate în traducerea lui Mite Kremnitz şi Carmen Sylva între 1877 (prima ediţie) şi 1881.

Cea de-a treia etapă în formarea intelectualilor direcţiei noi consistă, aşadar, în implicarea lor în politică. Dacă ne raportăm la Maiorescu, constatăm că a avut diferite funcţii publice, dintre cele mai mari, dar şi-a păstrat autonomia financiară şi prin practica avocaturii. Maiorescu a continuat şedinţele literare ale Junimii şi la Bucureşti, atrăgând principalii scriitori ai vremii, între care şi I.L. Caragiale sau pe atât de puţin cunoscuta Mite Kremnitz. În 1883 scrie un articol în care meditează exact asupra circuitului ideilor în societate, de rolul pe care îl are „minoritatea inteligentă”, manifestat cu adevărat numai după deprinderea entuziasmului impersonal şi al înfrângerii egoismului. Citite în reţea, aceste articole relevă cum junimiştii au acţionat de-a dreptul sistematic, propunând idei şi bunuri simbolice originale – raportat la stadiul evoluţiei culturii române din acel moment, şi jucând rolul nu doar de manipulatori de idei (definiţie dată de Pierre Bourdieu intelectualilor), ci şi de critici. În acest sens pot fi citite numeroase fragmente din textele lui Maiorescu, Eminescu sau Caragiale. Spre exemplu, în debutul articolului Comediile d-lui I.L. Caragiale (din 1885), criticul remarca: „În materie de gust literar – ce e drept – discuţia e totdeauna grea, şi e grea mai ales acolo unde lipseşte încă tradiţia literară şi prin urmare comunitatea de idei în privinţa operelor ce le numim frumoase”12. Acest gol avea să-l umple Junimea, prin membrii şi publicul pe care l-a educat.

Acest scenariu nu l-au parcurs decât foarte puţini dintre junimişti, între care Maiorescu, principalul său arhitect. Intelighenţia românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu poate fi redusă la aceştia. Dezvoltarea şcolii şi universităţii româneşti şi elita ce a continuat să se şcolească în străinătate au dus însă la creşterea mult prea rapidă a acestei clase, pe care sistemul nu putea totuşi să o absoarbă întru totul. Într-o „Prefaţă” de ediţie a Teatrului lui Caragiale, Mircea Iorgulescu oferă o contextualizare extrem de relevantă a comediilor, în care punctează două aspecte ce răspund problemei profesiei intelectualilor: „între 1860 şi 1900 numărul slujbaşilor publici se măreşte de peste douăzeci de ori, de la aproximativ 5000 la peste o sută de mii// [...]. Era şi aceasta o revoluţie, una din marile revoluţii ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea: de la o milenară cultură a oralităţii se trecea, istoriceşte peste noapte, la cultura scrisului. Hârtia tipărită începea să pătrundă brusc în lumea românească, şi nu numai prin intermediul gazetelor, ci şi al cărţilor, inclusiv şcolare, efect de dezvoltare a învăţământului, ca şi al actelor de tot felul, solicitate şi trimise de o birocraţie administrativă în continuă expansiune. Iar revoluţii nonviolente nu există, chiar dacă şocurile şi violenţa lor nu sunt neapărat sângeroase”13. Spre această realitate îşi va îndrepta şi Caragiale, în spirit junimist, critica operei sale, în care intelectualii sunt printre ţintele preferate.

1 Christophe Charle, Intelectualii în Europa secolului al XIX-lea: eseu de istorie comparată, traducere de Tudor Vlădescu, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru-Florin Platon, Iaşi, Editura Institutul European, 2001, p. 70.

2 Ibidem, p. 50.

3 Ibidem, pp. 55-56.

4 Sorin Antohi, Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 116.

5 Zigu Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1998, p. 25.

6 Titu Maiorescu, Opere, I Critice, Ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Studiu introductiv de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 163.

7 Ibidem.

8 Ibidem, p. 205.

9 Ibidem, p. 227.

10 Ibidem.

11 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Ediţie, postfaţă şi indice de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 32.

12 Titu Maiorescu, Opere, I Critice, ed. cit., p. 575.

13 Mircea Iorgulescu, „O tranziţie de altădată”, în I.L. Caragiale, Teatru, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2010, p. 27.