Există câteva idei, funcţii şi strategii narative recurente în literatura pentru copii, prin care autorii cred că pot reda modurile specifice ale micilor personaje şi, implicit, ale cititorilor de a percepe şi de a cunoaşte lumea. Dacă în teoriile literaturii s-a vorbit despre lectura de identificare, pare-se că în textele scrise pentru această categorie de lectori e mai evident, ca oriunde altundeva, că raportul poate fi privit şi invers: scriitorul încearcă să reintre în starea privilegiată a copilăriei, să-şi reamintească regulile şi limbajele acesteia, traseele şi libertăţile, dreptul la imaginaţie şi uşurinţa de a transcende realitatea cotidiană.

În Muntele cu uşi, lui Cătălin Pavel îi reuşeşte din plin o astfel de călătorie spre interior, cu ajutorul Sarei, fetiţa care descoperă posibilitatea trecerii prin Ţara minunilor şi prin Ţara din oglindă. Legătura cu fascinantele şi fundamentalele scrieri ale lui Lewis Caroll e evidentă, asumată de autor, atât structural, cât şi ca model de itinerariu al cunoaşterii. Sara lui Cătălin Pavel este o Alice, iar naratorul, care simte nevoia să-şi facă simţită prezenţa în povestire de câteva ori, poate e sora Alicei, care resimte, în final, fiorul aventurii, declanşat de visul copilei ce-i dormise cu capul în poală şi, simultan, rătăcise în Ţara Minunilor. Este în finalul canonicei scrieri a lui Caroll o subtilă şi esenţială sugestie despre (re)trăirea şi nararea lumilor pe care numai cu spiritul de copil le poţi accesa: „Iar sora ei [a Alicei] a rămas în acelaşi loc, cu capul rezemat în palmă, privind apusul de soare şi gândindu-se la micuţa Alice şi la minunatele ei aventuri, până când a început şi ea, într-un fel, să viseze”. O visează chiar pe micuţa Alice, cu fantastica sa experienţă, pe care i-o transmite, într-un mod miraculos, şi „întreaga privelişte din jur se popula cu micile creaturi bizare din visul surioarei ei”. Îi apar şi ei în minte fabuloasele personaje, cu câteva dintre gesturile şi caracteristicile lor, ceea ce nu e o nevinovată recapitulare, ci dovada că acestea continuă să trăiască în şi dincolo de text şi după încheierea lecturii. Iar în chiar ultimul paragraf, iconicul autor descrie cum povestea va merge întotdeauna mai departe: „Mai târziu, a încercat să-şi imagineze cum o să se transforme surioara ei [Alice], cu timpul, într-o femeie matură; şi cum, de-a lungul anilor de maturitate, o să-şi păstreze sufletul simplu şi duios al copilăriei; şi cum o să adune în jurul ei alţi copii, care o să asculte cu ochii ageri şi luminoşi numeroase poveşti ciudate, poate chiar acel fantastic vis din Ţara Minunilor, petrecut cu multă vreme în urmă” (Lewis Caroll, Alice în Ţara Minunilor şi Alice în Ţara din Oglindă,Traducere de Antoaneta Ralian, Bucureşti, Editura Univers, Colecţiile „Cotidianul”, 2007, pp. 103-104).

Ştiind, din celelalte cărţi şi din textele din reviste, profunzimea de cititor a lui Cătălin Pavel, am toate motivele să cred că Sara sa se înscrie în filonul tradiţiei vii sugerate de acest final al lui Carroll. Iar astfel de relaţii pot fi exploatate didactic, prin lecturi în reţea, familiarizându-i pe cei mici cu misterioasele dialoguri dintre cărţi, pentru ca mai târziu să le vină uşor să înţeleagă semnificaţiile intertextualităţilor, ce depăşesc graniţele literaturii, pentru că întreaga realitate poate fi interpretată ca un text, nu?

În Muntele cu uşi, copila Sara merge cu mama sa într-o scurtă excursie, de trei nopţi, la munte, undeva la Măgura, în pensiunea Hodăiţa. Găsesc bună ideea de a sugera încă de la început că în astfel de vacanţe au loc schimbări, iar una dintre ele e pregătită de mamă prin alegerea unor paturi suprapuse pentru a o învăţa pe fiică să doarmă singură. Cu toţii ştim că o astfel de schimbare poate să fie dificilă pentru copii, de-asta şi cred că faptul declanşează o întreagă călătorie imaginară compensatorie. Sara descoperă, într-o zonă a peretelui la care ajunge din patul de sus, că pânza ce îmbracă zidul e moale într-un anumit loc: „Prin ea, când Sara îşi apropie faţa, veni o boare de aer rece, care îi resfiră brusc părul. Această boare se află, de fapt, la începutul oricărei poveşti. Este respiraţia unei alte lumi, despre care nu ştiai că există” (p. 20). Ea acoperă tunelul ce o va duce la lumea din interiorul muntelui, unde o aşteaptă o adevărată iniţiere. Acele intervenţii ale autorului sunt ca nişte didascalii pentru micii cititori, explicaţii şi îndrumări de lectură, pe care le găsesc potrivite pentru modul în care sunt inserate, altfel, ele fiind destul de greu de gestionat din punct de vedere narativ. Dar în astfel de aspecte se vede măiestria autorului.

Aşa începe aventura – noţiune cheie în literatura pentru copii. Sara intră de mai multe ori în acel univers imaginar, în care avea să fie greu încercată. Prima fiinţă pe care o întâlneşte aici e chiar Orbikon, un soi de fiinţă mitologică, monstruoasă, ce-i probează imaginaţia şi simţurile. După un scurt moment în care o confundă cu un ciudat „animal cu trei etaje” (meduză şi mumie), îi înţelege adevărata alcătuire: „În faţa lor se afla o cămilă cât toate zilele, cu picioare subţiri împodobite cu clopoţei de aur. Cămila se uita la ei cu o expresie arogantă, mestecând gumă. De s-ar fi văzut în oglindă, şi-ar fi dat seama că aroganţa nu era deloc potrivită când purtai ciucuri la urechi, unul albastru şi celălalt portocaliu. Călare pe cămilă era un războinic din Mauretania Caesariensis, cu arc şi săgeţi. Pe mânecile tunicii avea franjuri albi, incredibil de lungi, pe care Sara îi luase la început drept bandajele unei mumii. Era drept ca bradul, iar chipul lui era nobil, deşi străin de toate chipurile pe care le mai văzuse vreodată. Pe cap purta în echilibru perfect un coş uriaş roşu, atât de plin cu flori, încât se revărsau din el: lalele, frezii, trandafiri, crizanteme, garoafe, dalii şi crini” (p. 30). Descrierea surprinde, pe de o parte, forţa imaginativă, pe de altă parte conţine acele amănunte enciclopedice, care-i fascinează pe copii, precum şi sugestia miresmatică.

Cătălin Pavel recurge la sinestezie pentru a da autenticitate scrierii, susţinând în felul acesta descrierile vizuale. Astfel, textul e presărat cu pasaje precum: „Când se întindea în pat, greutatea corpului ei aproape dispărea. Era ca şi cum s-ar fi întins în spumă de căpşune” (p. 41) sau „Ia zi, vrei repede un ceai de ghimbir, sau de merişoare cu iasomie, sau poate de anason cu rooibos şi hibiscus?” (p. 119).

Sara caută să înţeleagă lumea din interiorul muntelui, acolo unde fiinţa mai sus descrisă, numită Orbikon îi despărţise pe ce mai mulţi dintre copii de părinţii lor, instaurând o Republică a copiilor. Orbikon este, poate, şi o figură thanatică, dar ne apare mai degrabă ca o proiecţie ce personifică rupturile dintre oamenii mari, respectiv, părinţi, şi copii. De altfel, în literatura pentru copii e evidenţiată dintotdeauna această ruptură ontologică între cele două categorii de vârstă. Tensiunile şi conflictele dintre ele au fost însă mult estompate, relativizate.

În căutarea sa, Sara e însoţită de câinele găsit la pensiune, trecând cu ea prin portalul magic din dreptul patului. În acea lume de dincolo, îl întâlneşte pe Rémy, care-i va fi ca un ghid, parcurgând împreună scenariul iniţiatic. Îl cunoaşte pe această cale şi pe copacul Tagor, reîntâlnindu-l şi pe Orbikon, pe care îl înfruntă. Aici se află şi adevărata probă, Sara şi Rémy, cu ajutorul lui Tagor, îi vor elibera pe părinţii Republicii din Munte, iar Rémy îşi va întâlni mama şi tatăl. Misiunea e îndeplinită, Sara înţelegând că de fapt părinţii săi fuseseră tot timpul alături de ea în această aventură, că o pregătiseră, că ştiuseră despre această lume secretă, prin care trebuie să treacă pentru a înţelege adevăratele legături umane. Autorul demonstrează, cu atât de umanele mijloace ale literaturii, că acea ruptură despre care vorbeam la început e iluzorie, că legăturile filiale sunt fundamentale, ceea ce nu înseamnă, însă, absenţa tensiunilor şi a divergenţelor.

La final, ni se dezvăluie şi identitatea naratorului – părintele lui Rémy, un artificiu tehnic de mare efect, care ne întăreşte convingerea puternicei legături cu capodopera lui Lewis Caroll, „şi iată ceva curios”, se afirmă, „după ce ei au plecat [înapoi în lumea lor, la cabană], am plecat şi noi din această poveste, vrând-nevrând, pentru că nici eu şi nici Rémy nu mai puteam şti ce va mai face Sara”. Povestea fusese spusă, aşadar, şi de dincolo spre încoace, de cineva din Munte, unde Sara fusese îmbiată să rămână pentru totdeauna, dar refuzase: „Aşa că, de-acum încolo, pe voi vă voi lăsa pe mâinile povestitorului mare, care există întotdeauna dincolo de povestitorul mic. Vă mai spun doar că, în curând, o să mă întorc puţin în Casa fără sfârşit ca să-i spun lui Orbikon povestea Sarei. Cine ştie? Poate ajută. O poveste ajută întotdeauna la ceva” (p. 118).

Şi, într-adevăr, astfel de poveşti ajută la multe lucruri. Nu numai că ne plac, şi ne oferă acele satisfacţii estetice pe care numai literatura le poate oferi, dar ne îmbie şi la autocunoaştere, la rememorarea esenţială a timpurilor şi a fondurilor noastre mitice, pe care doar prin copilărie le putem accesa. Cătălin Pavel e o adevărată călăuză în acest sens.