În precedentele două cărţi de poezie, Încălzirea mâinilor (2009) şi A doua natură (2017), Silviu Gongonea găsise un soi de tainică şi calmă înţelegere a filoanelor de transcendenţă şi mirific din cotidian şi din biografia sa. Parcă recepta şi transcria cu recunoştinţă şi aproape întotdeauna împăcat cu sine momentele excepţionale, de graţie, asupra cărora numai arareori planau umbre ale plictisului, ca unice surse de tensiune. Or, în Formele de bază, cel mai recent volum al său, ne aflăm în plină criză existenţială, provocată atât de surse exterioare, cât şi de nelinişti interioare. Iar asta îl determină, practic, să se baricadeze în poezie, de unde lansează descrieri cvasi-analitice, uneori prin intermediul unor metafore tari, alteori printr-o rostire voit hiperrealistă, dar inerent contaminată literar. Schimbarea este evidentă pe toate planurile: de la amplitudinea textului propriu-zis, mult mai desfăşurat şi încordat acum, până la priza eului la realitate, determinată de o hipersensibilitate ce i-a risipit siguranţa de sine de care aminteam în frazele de la început.

Schimbarea e în mare măsură predeterminată, dar asumată şi disecată din aproape în aproape, fiind semnalată inclusiv de primul dintre cele nouăsprezece titluri din cuprins: Ne-am mutat. Semnele sunt clare, dar realitatea nu poate fi decât foarte puţin controlată: „când pleci dintr-un loc rămâne o schiţă perfectă/ contururile se subţiază devin periculoase/ [...] mă impresionează fisurile ca o reţea clară în zidul alb/ [...] ne-am mutat de mai multe ori/ încăperile lor ne sunt străine/ au devenit aproape reci/ [...] aş vrea să mă pot updata să rămân acelaşi cu noi informaţii şi conexiuni”. Sentimentul de înstrăinare este extrem de puternic, eul simţind nevoia acută a identificării formelor de bază, adică a sentimentelor care să-l reapropie de centrul fiinţei, de ai săi.

Se poate spune că poezia lui Silviu Gongonea a intrat, odată cu acest volum, într-o etapă neoexpresionistă, organic-neoxpresionistă, fiindcă nimic nu e înscenat, totul provine din necesitate şi/ sau din disperare. Din text irump adesea secvenţe suprarealiste, pentru că „raţiunea poate ajuta [doar] până la un punct”, dincolo de care realitatea se reconfigurează cu de la sine putere, în ciuda oboselii până la epuizare: „o carne pereţi reci/ îmi pare rău/ îmi alunecă degetele pe vopseaua rece îmi pare rău// pentru nevoile mele elementare/ Cecilia ţine în palme un soare cât un răţoi/ timpul preface monitorul într-un vârtej/ te întorci în locul în care ne-am întâlnit/ simţi arsura nu a rămas decât imaginea” (Simt pe întuneric). Îşi observă prezenţa în rânduiala de afară şi încearcă să şi-o accepte ca atare, fiind ameninţată în permanenţă de singurătate. Iar Cecilia rămâne şi în acest volum călăuza sa: „Mă întorc deseori cu Cecilia de la şcoală/ am părăsit/ frânturi de voci, imagini/ cum ar putea arăta locul perfect/ [...] câinii latră furioşi pe la garduri/ eu trag cu coada ochiului să nu aibă vreo spărtură/ să nu ajungă la noi// O rog pe Cecilia să îmi dea ghiozdanul/ să se bucure şi ea/ de crăpăturile din asfalt/ Găseşte uneori câte un smoc de verdeaţă/ am nevoie de ea ca de un indicator” (Nimic la superlativ). Biografismul e transpus de această dată într-un mod mai asemănător cu cel al douămiiştilor, generaţie din care, biologic, şi face parte.

Scriam în recenzia la volumul A doua natură că Silviu Gongonea excelează acolo unde se ratează cel mai uşor, în stăpânirea materialului livresc şi crearea reţelei intertextuale, aspect care nu mai ţine doar de aptitudini, ci şi de atitudini, de o anumităpedagogie, fapt pe care mulţi dintre congenerii săi par să nu-l înţeleagă. În Formele de bază, lectura ia turnura unui act fundamental, decisiv, meditaţiile asupra poeziei fiind firul după care-şi ghidează întoarcerea către sine şi către Elena, personaj-reflector şi de această dată, în care eul se priveşte pentru a-şi descoperi adevăratul chip. Dar această oglindire e mediată de mai multe rânduri de texte, ale sale, ale ei sau ale autorilor cu care intră în dialog, fiind invocaţi, în acest sens, Andrei Codrescu şi Simona Popescu. Analiza scrisului e frontală, fie că se întoarce asupra facerii propriilor texte, fie că le interpretează pe ale altora, dar tot ca mijloc de regăsire. Poezia ne apare ca spaţiu de întâlnire, însă nu unul securizat, fiind, de fapt, parte din realitate, cu toate tensiunile sale: „te văd prin inima poeziei tale/ pentru că sunt acolo ca la mine acasă/ ca în intimitatea mea/ multă eroziune mentală, puţine griji” şi, o afirmaţie recurentă, „i-am zis Elenei să separe poezia de viaţă, i-am zis Elenei să separe viaţa de poezie/ şi în definitiv eu nu am putut”.

În alcătuirea poemului ce dă titlul volumului sunt două epistole cu implicaţii hermeneutice, dar nu ca joc intelectual, ci într-un sens profund existenţial. În ambele se întrepătrunde caracterul confesiv şi interpretarea critică, alimentată însă cu predilecţie de lecturi de identificare. Cea dintâi e adresată lui Andrei Codrescu şi se termină cu una dintre textualizările cele mai directe ale crezului său poetic: „Într-adevăr, poezia nu se poate încheia cu un click/ şi cu moarte/ este nevoie de cronica simplă a filmului său interior sau exterior/ care poate fi fascinant/ are frumuseţea lui netrunchiată/ Cred că este foarte greu să fii sincer/ în literatura ta în general/ Poezia nu este o religie/ precum nici bileţelul amorului propriu/ trimis unui destinatar public/ are şi ea legile ei/ pe care dacă le deprindem ce bine ar fi/ E greşit să rămânem în offside/ poate că asta este scrisul poeziei” (Formele de bază. Eseu despre poezie). Cea de-a doua e despre literatura Simonei Popescu, a cărei poezie ni se înfăţişează ca o reţea, „suficientă sieşi”, ceea ce nu înseamnă, totuşi, că nu comunică şi că ar fi izolată de restul lumii: „Este o situaţie aparte, aproape ideală. Există suprafeţe şi suprafeţe, iar undeva în centru, foarte clar, un text deloc îndrăzneţ, numai că bine şlefuit, ce comunică instantaneu un mesaj neobişnuit. Nu este o geometrie imuabilă această poezie, totuşi păstrează concreteţea fiecărui plan, o idee reiterată, o amintire, o aluzie, un sfat, un intertext şoptit menit să te trezească şi să citeşti cu mintea şi cu inima ta”. În final reia fraza ce se repetă ca un refren: „i-am zis elenei zilnic să separe literatura de viaţă, să separe viaţa de poezie şi în definitiv eu nu am putut”.

M-am focalizat pe această latură metapoetică pentru a descrie, în limitele în care o poate face un text de gradul al doilea, cum funcţionează discursul literar al lui Silviu Gongonea. De fapt, cred că e şi una dintre problemele centrale pe care şi le pune autorul, însă într-un mod absolut. Unsprezece dintre titlurile sale încep cu sintagma Eseu despre..., ceea ce trădează o predispoziţie analitică, dar de natură literară. Sunt, adică, încercări la care e supus sau pe care le iniţiază, în limitele asumării discursului poetic, fără să iasă din matca acestuia. Este şi aceasta o limită, o formă de (auto)cenzură şi o resimte ca atare. E copleşit de constructele şi simulacrele culturale, încearcă să le sublimeze. Apasă asupra sa inclusiv ideea de literaturitate, întocmai cum li s-a întâmplat şi avangardiştilor, pe care i-a citit şi de la care a învăţat eschivele împotriva manierizării. Caută, cu disperarea textualizată expresionist, conexiunile la evenimentele definitorii ale vieţii.

Dincolo de miza literară a volumului, importantă pentru evoluţia autorului şi semnificativă, aş spune, în configurările poeziei contemporane, găsim în Formele de bază fragmente poetice de o mare intensitate estetică. Silviu Gongonea oferă imagini şi vibraţii cu efecte cathartice, atât cât se mai poate acest lucru într-o lume hiperestetizată, în care hiperinterpretarea a devenit un reflex. De altfel, aceste pasaje nici nu pot fi uşor extrase din poezia despre poezie, devenind fatalmente secundare, dar asta nu-l împiedică pe poet să încerce să le decupeze: „noi ţinem de lumina adevărată, nu de proiecţia ei, căci toate luminile sunt ca într-o discotecă [...], mai puţin cea produsă de bobina originală proiectată pe acoperişul casei noastre, niciodată cu întârziere numai cu două minute în creşterea sau descreşterea umbrelor disco ball-ul cel dintâi// Pufi începe să latre simţind slăbiciunea întunericului, aşa că ne ştiu toţi vecinii pentru că gura lui este o maşinărie de tocat umbre” (Eseu despre Noliprel. Sau despre cum nu am putut renunţa la poezie). Formele de bază (eseu despre poezie) este cel mai bun volum de până acum al lui Silviu Gongonea şi anunţă intrarea sa într-o nouă etapă, suprarealist-expresionistă, ca poetică şi estetică, volum autentic prin modul autointerogării şi al analizei, prin acurateţea şi originalitatea descrierilor episoadelor de realitate pe care i le revelează poezia.