Poezia ca formă de rezistenţă în faţa ispitelor transcendenţei

Robert Şerban este, fără îndoială, un poet extraordinar de inteligent. Însă, în viziunea scriitorilor, această trăsătură nu face întotdeauna casă bună cu inspiraţia, în care cei mai mulţi cred şi pe care o caută, din reflex, mai ales în poezie, deşi nu întotdeauna lasă să se vadă sau să se înţeleagă asta. Între cele două însuşiri se proiectează de când lumea tensiuni ireductibile, cei reflexivi mai peste marginile iertate se suspectează cu marii inspiraţi, având o istorie comună complicată, cu numeroase procese şi victorii de etapă de ambele părţi. Un ascendent prea mare al uneia sau al alteia a dus, în general, la epuizarea unor formule, la manierizare, fiindcă sunt, de fapt, interdependente.

Cam la asta mi-a stat mintea, din nou, în timp ce citeam poezie de Robert Şerban, din cel mai recent volum al său, Aproape nimic sigur, fascinat de ştiinţa şi arta cu care-şi întâmpină, cu sclipitoare inteligenţă, şi cele mai subtile şi nebuloase intuiţii. Le prinde, ca un pescar de obiecte cereşti şi sufleteşti, le îmblânzeşte sau măcar le înţelege omeneşte şi le arată şi altora, cititorilor, cum se face. Recurge, în acest sens, la un soi de dezvrăjire a realităţii, a visului şi a imaginaţiei. E, potrivit unui titlu de poem, mai degrabă o formă de căutare: „în orice vis/ e un grăunte de adevăr/ ce te sâcâie dimineaţa/ când încerci să dai de el/ ca de rămăşiţa dintre dinţi/ de care limba caută exasperată/ să te elibereze”. E, de asemenea, o evadare în realitate: „mi-a spus că o dată la 10 luni/ merge într-un ashran/ am ciulit urechea/ ca un berbec/ fiindcă am înţeles astrahan/ şi-am întrebat/ unde?// nu i s-a părut ciudat/ că la vârsta mea/ habar n-aveam ce-nseamnă/ mi-a explicat atât de calm/ cu atât de multe detalii/ cu paranteze peste paranteze/ încât/ la un moment dat/ a intrat în transă şi brusc/ a-nceput să leviteze// nu minut şi nu exagerez/ s-a ridicat cam de-un deget de la podea/ stătea neclintită în lotus/ când/ dintr-odată/ ochii i s-au dat peste cap// am privit-o îngrozit/ apoi i-am tras o palmă/ ca un ţăran/ pentru că singurul loc/ de împăcare cu sine/ e moartea” (Evadare în ashran).

Robert Şerban nu scrie o poezie lipsită de transcendenţe, dar alege să le introducă în viaţă, acolo unde le e locul, în biografia lumească a individului, să le facă rememorabile. Aşa devin amintiri, pot fi repovestite şi, în consecinţă, nu dezumanizează. Fiind vizitat de astfel de momente, le redă ca atare, cu naivităţile aferente, acceptând itinerariile ludice ale imaginaţiei, precum în Toate întâlnirile imposibile: „din clopotniţa bisericii/ vedeam cel mai bine extratereştrii/ şi ne rugam să ne răpească/ să ne ducă în lumea lor cu lasere/ roboţi şi ecrane pe care apărea orice/ dacă apăsai doar c-un deget”. Or, astfel de scenarii nu sunt rodul unor hierofanii, ci ale imaginarului transcendenţelor laice, SF, postmoderne, iar comportamentele nu pot fi decât în aceeaşi notă: „de fapt/ planul era să furăm nava/ şi să ne întoarcem cu ea/ să aterizăm pe terenul de fotbal/ încet/ ca să nu pârlim iarba şi gâştele/ oamenii din sat să se strângă grămadă/ ca să vadă minunea/ iar noi să pornim stroboscoapele/ laserele/ să punem muzică extraterestră/ şi să dăm discotecă/ aşa cum n-au văzut ei niciodată”. Iar toată această fantezie, a sa şi a prietenului său, Marinaş, e motivată de adolescentina dragoste a amândurora pentru Marioara, sentiment ce le şubrezeşte încrederea unul în celălalt.

Are parte de întâlnirile şi momentele ce-i oferă crăpăturile şi unghiurile favorabile prin care poate vedea şi răzbate dincolo. Şi o şi face, dar întorcându-se mereu în siguranţă, marcându-şi bine căile revenirii, bătătorite cu poezie scrisă cu îndărătnicia omului concret. Descrie cu luciditate şi desluşeşte mesajele acestor experienţe, contemplând lumea fiinţelor imaginare, dar fără să devină un vrăjitor: „îmi pare rău/ că n-am învăţat chiromanţie/ de la nomadul care se aciuise într-o vară/ cu căruţa pe malul râului/ la ieşirea din sat/ şi făcea cărămizi”. Acesta reproducea din lut şi „animalele de care n-auzisem/ şi nici măcar la Teleenciclopedie nu se vorbea/ nici în cărţi atlase compedii/ nicăieri”, ceea ce-i dădea copilului fiorul necunoscutului şi, poate, al suprarealităţii. Dar motivele, adevăratele motive, erau cât se poate de umane: „spre sfârşitul verii/ când soarele nu mai ştia să usuce cărămizile/ nomadul mi-a spus/ în timp ce-şi înhăma calul/ chiar dacă n-ai vrut deloc să-ţi ghicesc/ la anu’ o să-ţi fac şi perechea ălora de-i ai acasă/ că nimic nu-i mai a dracului ca singurătatea”. Sigur n-a deprins, poetul, pe atunci chiromanţia şi alchimia? Sau doar ştie că despre asta nu se vorbeşte? Decantările din aceste poeme ne determină să credem cu tărie că ştie arta sublimărilor, dar o foloseşte altfel decât ne-au învăţat suprarealiştii sau moderniştii, cu ermetizările lor ireversibile.

Robert Şerban caută să se limpezească prin scris, chiar dacă asta înseamnă să-şi accepte înfrângerile şi limitele. Trece prin proba tânărului pescar: „înaintam ca nişte balerini/ pipăind cu tălpile/ bolovanii de pe burta râului/ spre răgălia/ în care toţi trecuseră/ ca prin cristelniţă/ măcar o dată”. E una dintre experienţele cunoaşterii ce te pot pierde dacă te laşi pradă iluziei şi nu conştientizezi ceea ce găseşti şi ceea ce nu poţi ajunge: „mâinile noastre au început să cerceteze apa pe dinăuntru/ încet/ aşa/ încet/ ca veterinarul vacile gestante/ înainte de soroc/ şi doar când ne-am atins degetele/ unul altuia/ ne-am privit bănuitori/ apoi am continuat căutarea printre rădăcinile răsfirate în mal şi-n apă// ne-am scufundat de câteva ori/ am deschis şi ochii/ dar degeaba/ tulburasem totul în jur// trebuie să prindem ceva/ Nu se poate/ a spus celălalt printre dinţi/ şi-am pipăit încă o dată răgălia/ de parcă-am fi mângâiat-o/ până când/ nu mai ştiu cum/ am dat de-un şarpe/ care şi nouă/ ca tuturor/ ne-a fost argumentul de neclintit/ pentru eşec” (Tineri pescari). Şi nu s-au afundat şi mai mult, pentru că au pătruns cu mintea taina marii cenzuri sau, după cum constată când enumeră şi Alte neputinţe, că „poezia nu face gaură-n cer/ [...] nu schimbă cursul vreunei poteci/ [...] nu goneşte turmele de porci/ ce scurmă pământul până când/ vor face o gaură-n el/ prin care poezia se va strecura/ ca un şarpe ce n-a muşcat niciodată pe nimeni/ şi va dispărea pentru totdeauna”. Dar? Dar recunoscându-şi constrângerile naturale se umanizează şi ne împărtăşeşte formulele prin care o face. Nu-i deloc un paradox, şi nici nu e puţin lucru, deşi pândesc din toate părţile demonii desacralizării. E o formă de respect faţă de separaţiile fundamentale. Nu e un refuz al transcendenţei, ci o veghe asupra tentaţiilor ce vin dinspre această sferă şi ne depăşesc puterile.

Sunt toate semnele că Robert Şerban nu scrie nicio clipă poezie să-şi hrănească egoul, aşa cum se întâmplă cel mai adesea în rândul creatorilor de tot soiul. Scrie efectiv din necesitate, pentru că trebuie să reziste în faţa necunoscutului, a transcendenţelor care pot să ne rătăcească. Poetul practică o formă superioară de profanare, care, asemenea jocurilor descrise de Giorgio Agamben, „eliberează şi dezleagă umanitatea de sfera sacrului, însă fără a o aboli pur şi simplu pe aceasta din urmă”, pentru că „uzul la care este restituit sacrul este un uz special, care nu coincide cu consumul utilitarist” (în Elogiul profanării, traducere de Alex Cistelecan). Transpare de aici legământul blagian faţă de mister, concentrat în versul „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. În mijlocul vieţii poezia continuă să subziste, iar poetul să-i facă mici elogii: „încet/ încet/ ca un şarpe sătul/ ce nici limba n-o mai scoate/ ca să dibuiască drumul/ or să-şi păzească/ eventual/ pielea/ s-apropie toamna// dispar/ de pe unde erau aruncate/ sticlele şi borcanele/ apare folia cu aspirină/ şi-o preocupare generală/ pentru soarta verzelor mai ales// inimile se micesc odată cu ziua/ beţivii nimeresc din ce în ce mai des adevărul/ şi se prefac tot mai convingători/ că nu-şi găsesc casele/ dintre păsări/ doar cele urâte nu pleacă// vin cu speranţa/ că vor trece mai departe/ cei care dau restanţele/ în loc să se bucure/ proştii/ c-ar putea repeta/ ce e imposibil de repetat/ pentru restul lumii:/ anul”.

Robert Şerban nu amplifică inutil tensiunile şi transcendenţele, ci caută să le redea exact aşa cum sunt, pentru a deveni cu adevărat suportabile. O face adesea cu umor şi (auto)ironie. Din toate aceste motive, poezia sa are, cel puţin pentru mine, un real efect terapeutic.