Ioan Slavici şi ieşirea din romantism

Scrisă în 1878, tradusă de Mite Kremnitz şi publicată pentru prima dată în limba germană, „cu ilustraţiuni”, în revista Illustrirte Welt (Hallberger, no. 22 şi 23 din 1879), iar apoi în Neue rumänische Skizzen (Lipsca, 1880), nuvela Gura satului conţine câteva elemente semnificative pentru ieşirea literaturii române din romantism. Tranziţia spre realism, ca temă centrală a demersului critic, nu solicită metode sofisticate de analiză, dar are o dinamică şi o fluiditate ce necesită un tip aparte de atenţie şi de narativizare a interpretării. Concentrarea pe varii etape ale sale obturează perspectiva asupra procesualităţii în sine. Or, desfăşurarea mutaţiei relevă cel puţin la fel de multe caracteristici importante ale unor mentalităţi şi idei ca fixarea şi descrierea unei paradigme. Pe de o parte, Eminescu şi-a asumat în totală cunoştinţă de cauză şi programatic romantismul, ceea ce ne oferă principalul reper al evoluţiei literaturii autohtone din ultima treime a secolului al XIX-lea. Prin grilele acestui curent s-a raportat la cultura populară şi, după cum s-a demonstrat, şi-a dezvoltat şi viziunea politică. Pe de altă parte, Maiorescu a încercat să expună mai multe faţete ale „modernităţii”, susţinând şi narativizând anumite filoane ale sale, respectiv, „un nou principiu estetic în privinţa romanului modern” (Literatura română şi străinătatea), reflectat şi în Gura satului.

Au fost reliefate analogiile dintre opera lui Ioan Slavici şi prozatorii de limbă germană din epocă. S-a constatat că în prima etapă a nuvelisticii se regăsesc toate elementele idilicului, etapă în care s-ar înscrie şi Gura satului. Iar în acest sens, Mihai Zamfir a evidenţiat că „spiritul – în acelaşi timp ţărănesc şi cosmopolit – al autorului român a refăcut, în româneşte, lumea de factură Biedermaier originară din centrul Europei” (Zamfir 2011: 330). Nicolae Manolescu a sesizat că romantismul se extinde şi în Moara cu noroc, în care „totul [...], intrigă, personaje, conflicte este supradimensionat după modelul romantic” şi „numai grundul este cu adevărat realist” (Manolescu 2008: 448). Or, o atare situaţie nu ajuta deloc apariţia şi/ sau crearea unei direcţii cu adevărat noi, ce ar părea, în aceste condiţii, doar o ficţiune a discursului critic maiorescian.

Însă există în Gura satului numeroase aspecte ce relevă o încercare de transcendere a romantismului, aspecte activate şi de anxietatea influenţei pe care Slavici o resimţea faţă de Eminescu. Prin Mihu se duce, de fapt, o negociere între mecanismele tradiţiei şi individualitate. Gura satului e o altfel de ipostază a „străinei guri” prin care se spune povestea omului. Deşi presiunea pe care aceasta o pune pare mai puţin puternică decât cea exercitată de predestinarea religioasă, „momentele de maxim ritualic (peţitul, logodna, nunta) concentrează şi duc la limita de sus sistemul de norme, care acum prezidează efectuarea fiecărui gest” (Popescu 1977: 87). În altă ordine de idei, poate tradiţia reprezintă, în cazul acesta, şi fondul pe care îl solicita Maiorescu, deşi în proiecţiile criticului e vorba despre mai mult de atât, despre fundamentare culturală, educativă şi/ sau epistemică, în genere.

Datorită statutului social pe care şi-l construise, Mihu găseşte puterea să refuze logodna fetei sale Marta cu Toderică, băiatul lui Cozma Florii Cazacului – un alt membru de prim-plan al comunităţii, prin averea, hotărârea şi cinstea sa. Marta, dintr-un impuls şi o voinţă romantice, îl alesese pe oierul Miron. Trebuie remarcat cum naratorul îi fixează pe tineri în ceea ce putem numi predestinarea iniţială: „Marta şi Toader? Ei s-au trezit încă de mici în gura satului, şi nici că-şi mai dădeau seama despre cele ce vorbeau zi de zi. Ar fi trebuit să vie cineva şi să le spuie că nu e aşa, pentru ca să-i puie pe gânduri şi să-i facă a se întreba cum adecă este” (Slavici 2010: 51-52). Ieşirea din această orânduială vine din forţa interioară a Martei.

Tensiunea nu izbucneşte acolo unde ne-am fi aşteptat, iar aici Slavici ne întinde capcana unei false intrigi – întâlnirea celor doi bărbaţi, Mihu şi Cozma, pe puntea construită de cel dintâi peste Pârâul Corbului, al căror schimb de replici nu se poate spune că este chiar o ceartă. Gura satului reglează până la urmă neîmplinirea nunţii, ba chiar sugerează scenariul alternativ, în care Martei şi lui Miron Mihu le poate construi casă lângă gospodăria sa, satisfăcând astfel dorinţa celor doi tineri şi compensând – printr-un gest de putere, până la urmă – aşteptarea comunităţii.

Tensiunea provine din pasivitatea lui Miron. Dispariţia bărbatului o transformă într-atât pe Marta încât ne întrebăm, în multe momente, dacă femeia nu-şi va găsi, sub o formă sau alta, sfârşitul. Din gestionarea aşteptării şi ameninţarea cu o nouă nuntă aranjată obţine Slavici întregul suspans. Autorul nu-l supune pe Miron la nicio probă, acesta fiind cel mai schematic (în sens romantic) dintre personaje. Îi bănuim, şi completăm cu propriul nostru background, conflictele interioare, dar el evoluează, de fapt, cel mai puţin. Textual, nu are trăirile intense ale Sărmanului Dionis, deşi în prima parte a nuvelei există toate premisele pentru ele. Acţionează minimal, compensând prin prezenţa fizică în care autorul întipăreşte excepţionalismul romantic. Astfel, „în horă Miron e întotdeauna cumpătat, încât parcă numai şuguieşte jocul”, dar „când stă însă şi-şi ridică fruntea ieşită din faţă, fetele tresar sub privirea lui” (Slavici 2010: 52). Înfăţişarea e de basm: „Un cap bălan cu părul lung până pe umeri, cu o faţă albă şi străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală, cu doi ochi mari şi albaştri ca faţa cerului privită de pe culmea muntelui. Totdeauna e în această faţă ceva ce nu se mai găseşte în alte feţe, un fel de tristeţă, un văl de gânduri, iară în surâsul de pe buzele lui ascuţite întotdeauna e ceva ce-ţi deschide sufletul. E minunat flăcăul Miron şi nu e minune că toţi îl caută şi doresc” (Slavici 2010: 52-53). O supraputere a sa e cântecul.

Nici la final, când în sfârşit Miron o cere pe Marta cu hotărâre, nu avem parte de o confruntare, nici cu noul pretendent, nici cu gura satului. Totul decurge potrivit planului romantic, iar personajele nu trebuie decât să aibă puterea să aştepte, pentru că „vremea dă şi vremea duce: vremea e stăpâna lumii” (Slavici 2010: 82), după cum ni se spune, cu un ecou eminescian, de Glossă, la începutul capitolului al VIII-lea.

Mihu se sustrage din aproape toate punctele de vedere romantismului. Frământările interioare şi acţiunile ni-l înfăţişează ca cel mai realist dintre protagoniştii nuvelei. De altfel, e şi cel mai prezent, Slavici îl distribuie în majoritatea scenelor. Îl cunoaştem, practic, cel mai bine, de unde şi impresia de psihologie complexă. Aşteaptă şi ezită şi el, dar ni se arată la ce şi în ce fel reflectă în acest răstimp, ce sentimente îl încearcă. Faptul în sine că lui Mihu i se acordă rolul principal reprezintă o abatere de la schemele narative romantice, din moment ce la Miron ne-am fi aşteptat să conducă întreaga poveste, în încercarea sa de a se împlini prin tot ceea ce implică nuntirea.

Diferenţele puse faţă de romantism ies în evidenţă şi după cele mai la îndemână comparaţii. Eminescu a scris în 1875 poemul Miron şi frumoasa fără corp, versificând un basm cules şi publicat de Richard Kunisch în peregrinările sale valahe. Aici, succesiunea momentelor naraţiunii populare e respectată, iar Miron e un arhetip romantic, pus în faţa unui parcurs pur romantic, prescris la naşterea sa de ursitori. Apare şi în poemul eminescian numele Marta, dar nu ca parte din cuplul central. Miron trece, în mod tradiţional, prin varii încercări şi se căsătoreşte cu o fată de împărat – căreia nu i se dă însă un nume, dar va fi atras de idealul feminin, la care nu va ajunge niciodată, indiferent de calităţile sale de erou. În final, deşi avusese parte de împlinirea lumească, Miron e înfrânt de soartă: „Trist, retras, rănit de moarte,/ S-ar fi-ntors l-acea frumuseţă,/ Dar ştia ce crudă soarte/ Are-eterna-i tinereţă./ Lângezind în gând şi-n fire,/ În muri trişti de mânăstire/ Ş-a închis chipu-i pierit,/ Ş-adâncit în amintire/ Şi-n amor, el a murit” (Eminescu 2014: 152).

Or, cât de diferit e Miron din Gura satului! Nu trebuie să facă nimic. Se remarcă doar prin absenţă. Prinde consistenţă doar la final şi chiar şi atunci e doar o funcţie. Slavici îl lasă să bântuie în basm şi se concentrează pe dilemele lui Mihu şi ale Martei, pe aşteptările şi comportamentul comunităţii. Avem de-a face, dacă luăm în calcul consecinţele răsfrânte asupra scriiturii, cu ceea ce Harold Bloom a numit o „rea-citire”. Slavici a recurs la o deviere controlată de la romantismul eminescian, ca „o mişcare de auto-purificare” de tip askesis, după terminologia lui Bloom, care o aplică relaţiei dintre poeţi, dar se potriveşte şi în cazul nostru. Astfel, autorul nuvelei Gura satului „nu trece, aşa cum se întâmplă în kenosis, printr-o mişcare revizionistă de golire, ci printr-o trunchiere: el îşi cedează o parte din înzestrarea umană şi imaginativă, pentru a se separa de alţii, inclusiv de precursor, şi îndeplineşte aceasta în poem plasându-l în relaţie cu poemul-părinte astfel încât şi acesta să treacă printr-o askesis, zestrea precursorului este de asemenea trunchiată” (Bloom 2008: 61). Sigur, sunt necesare nuanţări şi coroborarea cu celelalte argumente revizioniste.

Prozatorul a participat, ca junimist, la dezvoltarea unei direcţii noi, proiect susţinut de primul demers critic sistematic, şi, la fel de important, la formarea unei grupări în toată regula, fără constrângeri po(i)etice, dar cu numeroase idei de fond ce indicau depăşirea romantismului. Slavici a aderat la această schimbare atât din raţiuni politico-literare, cât şi sub apăsarea anxietăţii influenţei. Cele două motivaţii s-au întrepătruns şi au impus un ritm lent al mutaţiei la nivelul textului literar propriu-zis, în contrast cu ritmul declarat în Criticele maioresciene.

Bloom, Harold, Anxietatea influenţei: o teorie a poeziei, Traducere din limba engleză şi note de Rareş Moldovan, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.

Eminescu, Mihai, Poezii, Selecţie, cronologie şi note de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014.

Popescu, Magdalena, Slavici, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977.

Maiorescu, Titu, Opere. I. Critice, Ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Studiu introductiv de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Editura Univers Enciclopedic, 2005.

Zamfir, Mihai, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, eBook, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011.

Slavici, Ioan, Gura satului, în volumul Moara cu noroc, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, Colecţia BPT, 2010.