Deşi încă tânără, traductologia a intrat în faza abordărilor eminamente interdisciplinare, angrenând metode, idei şi secvenţe discursive specifice lingvisticii aplicate, sociolingvisticii, istoriei mentalităţilor, istoriei ideilor, teoriei literaturii, filosofiei etc. Interdisciplinaritatea e, în fond, inerentă în domniile umanioarelor, mai ales în postmodernism. Coroborate cu noile criterii ale ştiinţificităţii, cum ar fi fundamentarea demonstraţiilor prin intermediul statisticii, tendinţele subsumate studiilor culturale oferă posibilitatea unor perspective de ansamblu asupra obiectelor, practicilor şi fenomenelor care solicită multiple unghiuri de analiză. Şi pe acest fond metodologic, traducerea a devenit una dintre temele urgente din mediul academic de astăzi, conştientizându-se, practic, rolul pe care l-a avut şi îl are atât în plăsmuirea identităţilor naţionale grefate pe constructe culturale şi în reprezentarea a ceea ce am numit şi numim celălalt, cât şi în dialogul intercultural fundamental din areale mai vaste, transnaţionale, cum este Europa, cu diferitele sale partajări: Europa Occidentală, Europa de Est, Europa Centrală, Mitteleuropa, Balcanii etc.

În spaţiul românesc, s-a constatat şi afirmat încă din secolul al XIX-lea că nu se poate face o cultură numai cu traduceri, dar şi că „a se uni în principii de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european”, după cum decreta Maiorescu în 1872. Or, asta nu se putea face decât prin traduceri bidirecţionale, dacă doream să ne unim „ca un soţ asemenea” cu celelalte popoare, „întărindu-ne neatârnarea naţională” (T. Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română). Aveau să primeze cele din principalele limbi europene în limba română, începându-se, totuşi, şi cele în sens invers, inclusiv cu concursul Casei Regale, din deceniul al optulea al secolului al XIX-lea.

Semnificaţia traducerilor a depins şi de contextele ideologice ale fiecărei epoci în parte. O demonstrează din plin şi Traducerea literară şi destinul României în comunism, lucrarea lui Sean Cotter care ar trebui dezbătută pe îndelete, pentru că lansează o mulţime de ipoteze nu numai cu privire la complicatul interval istoric pe care îl cercetează, ci şi asupra dialecticii centru-margine, cu toate implicaţiile sale ideologice, politice şi culturale. Cartea ar trebui să intereseze şi pentru că e perspectiva unui occidental. Şi nu doar un complex de inferioritate se află la originea unui astfel de interes, ci unul de schimb cultural, de traducere, în genere, în termeni obiectivi, fără fetişizări.

Sean Cotter a fost profesor de limba engleză, începând din 1994, timp de doi ani în învăţământul liceal bucureştean. Din scurta prezentare de pe prima clapetă a cărţii aflăm că în prezent este profesor la Universitatea Texas din Dallas. A tradus operele unora dintre cei mai originali scriitori români, catalogaţi, în general, ca mari virtuoşi stilistici, cu o bogată şi multistratificată limbă română literară: Mircea Cărtărescu, Mateiu Caragiale, Nichita Stănescu, T. O. Bobe, Magda Cârneci etc. Literary Translation and the Idea of a Minor Romania este titlul original al demersului teoretic pe care îl întreprinde, focalizându-se, aşa cum reiese din subtitlul şi cuprinsul cărţii pe Trei studii de caz: Blaga, Noica, Cioran. Un important merit îl are şi traducătoare lucrării, Dana Bădulescu, autoare şi a unei „Prefeţe” care subliniază unele dintre principalele mize ale demersului, evidenţiind şi travaliul cultural pe care inclusiv o carte teoretică îl presupune în momentul translatării dintr-o limbă în alta.

Volumul e format, practic, din două părţi, nedelimitate ca atare, dar evidente din perspectiva adoptată. Prima parte consistă în o amplă „Introducere" şi un capitol intitulat „Rezistenţa şi traducerea minoră în timpul perioadei sovietice". Sean Cotter propune aici o viziune de ansamblu asupra proceselor culturale şi ideologice pe care le-au generat traducerile, pornind de la ipoteza că reflectă mentalităţi şi idei determinante pentru configurarea discursurilor identitare naţionale. Cea de-a doua parte o constituie cele trei studii de caz, după cum urmează: „Traducerile lui Lucian Blaga sub ochiul vigilent al sovieticilor", „Constantin Noica, filosof al traducerii minore" şi „Rugăciuni minore: Frumuseţea diminutivului la Emil Cioran”.

Am început lectura de la concepţia, deprinsă de la Paul Ricoeur, potrivit căreia traducerea ar fi ospitalitate lingvistică, însă mi-am dat repede seama că a fost şi este şi o confruntare sau o formă de rezistenţă în faţa unui sistem opresiv. În cultura română, traducerile au contribuit, aparent în mod paradoxal, la cristalizarea conştiinţei naţionale, în sensul romantic al acestei sintagme. Este şi ideea de la care porneşte Cotter, subliniind că autoritatea pe care scriitorii şi intelectualii o capătă în secolul al XIX-lea prin crearea, gestionarea şi instrumentarea limbii literare „se întemeiază pe anumite practici de lectură transculturală şi de traducere literară, practici care aduc atingere ideilor de individualitate naţională”, pe care, prin urmare, „trebuie să le mascheze” (p. 19). Statutul şi funcţiile traducerilor diferă de la o cultură la alta, mai ales dacă departajăm între culturile majore şi cele minore, termeni pe care Cotter îi foloseşte nu într-un sens axiologic, după cum încearcă să demonstreze, ci pentru a descrie atitudini diferite. Pentru teoreticianul american, „minorul poate să funcţioneze nu ca o boală, ci ca un mod activ de a imagina o naţiune”, iar acest proces se face cu concursul traducerilor într-un mod analitic, nu auto-colonizator. Astfel: „Putem vedea exemple ale minorului în încercări pragmatice de a defini naţiunea nu ca pe o esenţă, ci ca pe o relaţie, un punct anume de contact cultural. Dacă majorul pune accentul asupra naturii sale distincte, minorul profită de interactivitatea sa. Dacă majorul se imaginează ca fiind central, chiar şi în acţiunile naţiunilor minore (ca putere colonială, spre exemplu), minorul se imaginează ca marginal, dar deschis către puterile majore (de exemplu, nu se proiectează ca fiind o colonie a unei naţiuni majore, ci ca situându-se într-o poziţie de vulnerabilitate faţă de mai multe). Minorul este o structură imaginară de tip fundamental diferit, greu de definit tocmai pentru că este întâlnit atât de rar" (p. 28).

Minoratul, înţeles în acest sens – perfect compatibil cu teoria lui Lucian Blaga despre culturile minore, constituie şi o strategie. Când traducerile au fost folosite într-un sens propagandistic, de o putere ocupantă, s-a răspuns cu traduceri subversive. Când, la începuturile perioadei comuniste din România „controlul sovietic a implicat un flux continuu de traduceri, nu doar texte juridice – legi noi pur şi simplu «copiate» în limba română –, ci şi manuale industriale, texte ştiinţifice de factură politică şi romane realist-socialiste”, unii dintre marii autori interbelici s-au refugiat, pe fondul opresiunii şi cenzurii, în traducerea literaturii universale mari. Înfiinţarea editurii „Cartea Rusă” a fost contracarată, spre exemplu, de apariţia în 1955 a traducerii lui Blaga din Faust, carte al cărei tiraj s-a epuizat la Cluj în câteva ore, iar la Bucureşti, în trei zile. Iar acesta nu este un fapt izolat, pentru că astfel de traduceri serveau atât autorilor lor, cât şi „intereselor statului, ca producător de înaltă cultură” (p. 38). Era, aşadar, o serioasă breşă, amplificată şi de transferul de autoritate dintre traducător şi operă. Prin urmare, Cotter observă, pe bună dreptate, că „dacă reducem lectura la chestiunea hegemoniei sovietice, deformăm mecanismul traducerii naţionale minore” (p. 38). S-a menţinut, astfel, un sincronism ce spărgea barierele politicului.

Fără să o afirme propriu-zis, Cotter oscilează şi pendulează între traducerile ca arme ideologice în obsedantul deceniu şi o asumare detaşată, chiar ironică, a minoratului de către traducătorii români. Traducerile dirijate politic au contribuit din plin la crearea limbii de lemn, în timp ce acelea ale autorilor din canonul occidental au reprezentat un refugiu. Or, pe acest fond, traducerile au devenit un mod decisiv de raportare la cultură, la universalitate, mod surprins poate cel mai bine de întrebarea lui Constantin Noica în cartea Modelul Cantemir în cultura română: „nu cumva destinul moştenit al României este ca, prin experienţa colectivă pe care a dobândit-o într-o zonă de criză, să fie traducătorul Europei?” (p. 23). Teoreticianul aduce şi o serie de lămuriri metodologice, punctând în ce sens se desparte de „abordările orientate către transfer”, afirmând că „această carte foloseşte o abordare critică şi descriptivă, care interpretează «mutaţiile» inevitabile în traducere, în noul context al lucrării” (p. 40). Relevă, de asemenea, şi slăbiciunile teoriei lui Lawrence Venuti, unul dintre cei mai influenţi traductologi, care descrie procesul traducerii printr-o relaţie de putere polarizatoare între limba din care se traduce cu scop ideologic şi limba în care se rezistă la această formă de colonizare. Dintr-o astfel de perspectivă, nici minoratul nu ar fi posibil.

Traducerea literară şi destinul României în comunism oferă o foarte complexă grilă de lectură a proiectelor identitare româneşti, motiv pentru care ar trebui pusă serios în dezbatere. Ipotezele lansate de Sean Cotter se pot dovedi extrem de fecunde în procesul de înţelegere a modului în care ne raportăm la europenitate, universalitate şi la specificul naţional, dincolo de paradoxurile şi complexele, de inferioritate sau de superioritate, pe care le-am dezvoltat mai ales de-a lungul modernităţii şi postmodernităţii noastre. Or, „a se uni în principii de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european”.