Cum să îţi aminteşti cu demnitate

Nostalgia este una dintre cele mai grele încercări pentru scriitori. Memoria poate să tulbure sau să limpezească prezentul, să sugrume sau să înrădăcineze fertil dialogul interior şi naraţiunile sale în solurile vii ale trecutului. Unii poeţi, dintre cei foarte buni, relevă metode utile de lucru cu amintirile, de activare şi îmblânzire a lor. Ei par să înţeleagă cel mai bine volutele timpului, să-i străbată nivelele, să-i treacă marele prag, cel al morţii, prin imaginaţie, şi să relateze de acolo ca dintr-o amintire fundamentală. 

Un astfel de poet este Ioan T. Morar în cel mai recent volum de versuri al său, Toba de piatră. El rememorează, cu îndârjire, şi episoade despre care suntem mai îndreptăţiţi să credem că scapă limbajului sau pe care suntem progra­maţi mai degrabă să le uităm. În acestea se resimt vibraţiile presentimentelor şi intuiţiilor ce străpung membranele dintre lumi. Iar atunci când la capătul itinerariilor interioare se află realităţile cărora li s-au dat deja forme ferme, ele sunt infuzate de ceea ce Mircea Mihăieş numeşte, pe bună dreptate, harul unei voci distincte, „o dicţie poetică pe care versul o păstrează şi o transformă în vehicul al sen­sului” (citat de pe coperta a IV-a). Dă, prin aceasta, o nouă materialitate episoadelor pe care le captează şi transmite.

Cartea e formată din patru cicluri, cu titlu­rile scrise în paranteze: „(Memoria)”, „(Peş­tera)”, „(Templul)”, „(Îndoiala)”, primele trei sugerând natura spaţiilor/ dimensiunilor pe care mintea le parcurge în căutarea semnifi­caţiilor. Relatările lui Ioan T. Morar sunt de un firesc şi de o autenticitate ce fac să sune fals disecările şi explicitările, ceea ce nu înseamnă, totuşi, că îşi refuză interpretările. Ele descriu, pe de o parte, o metodă de sondare în toate substraturile fiinţei, atât în cele eterice şi în cele fluide, cât şi în cele anatomice. Iar pe de altă parte, oferă imagini ale sufletului şi viscerelor eului său, poate analoage, în urma lecturilor de identificare, cu ale fiecăruia dintre noi. De altfel, textul devine cea de-a doua natură, unde asemănările şi, deci, legăturile devin mai evidente, mai posibile, apropiindu-ne, pândite însă de zeii falşi, cum surprinde textul de la finalul templului: „Am rătăcit/ Cât ne-au lăsat picioarele/ Ne-am desenat rădăcinile pe corp/ Am cântat/ Cât să rămânem împreună// De acum e destul de târziu/ lumea pe care o ştim e cealaltă lume:/ Zeii falşi sunt mai harnici”.

Şi pentru că prin scris se trece poate cel mai conştient prin memorie, peşteră, templu şi îndoială, Toba de piatră poate fi citită şi ca o amplă meditaţie despre resorturile şi posibili­tăţile poeziei. Iar titlul primului text, Amintirea mea nu sunt eu, relevă că poezia ajunge, practic, mai departe decât memoria, în care riscăm „să ne-ngropăm de vii”, „ca într-o ceaţă căzută din Ceruri/ asemenea unui fum care nu a fost primit”, dacă lăsăm totul în seama zeilor: „Un zeu zelos ne-ar mai trebui acum/ un zeu care să ne spună/ că ţine minte totul în locul nostru”. Transcendenţa e, în acest sens, mult mai concretă, de ordin personal, începe din punctul în care nu ne mai amintim doar cognitiv, ci şi emoţional, fizic, în genere, adică mecanic şi social: „Viaţa noastră,/ un algoritm (scris dinainte?)/ un oftat fără zei,/ un creier conectat la aparate/ o grupă sanguină care a plâns/ trupul meu ieşind/ din trupul mamei tinere/ (pată albă în memoria tuturor)/ lumina care m-a orbit (aşa cred)/ apoi/ m-au spălat de sânge/ mi-au dat un nume în templu/ mi-au dat/ o singurătate care să fie numai a mea// înainte de a-mi aminti/ am început să uit:/ o parte din mama mea sunt eu// Nu există zeu/ În afara memoriei” (O parte din mama mea). Dar ce ar putea exista? Probabil că tot ceea ce ne imaginăm şi ce poate fi transcris, iar pentru asta nu este nevoie de intervenţii divine.

Ştim dintotdeauna că prin literatură se tatonează limitele realităţilor noastre de toate zilele, care sunt abstractizate şi/ sau materia­lizate pentru a absorbi cât mai mult din ceea ce vine de dincolo de ele, dar nu întotdeauna dăm expresia potrivită acestui fapt: „Voi ajunge la capătul vieţii/ Ca la o staţie de metrou/ Unde nu mai coboară nimeni/ Iarbă de-o parte/ Şi iarbă de alta/ «Călătorii care mai au de trăit/ Sunt rugaţi să coboare din vagoane»// Există amintiri/ Care nu mai au nevoie de noi/ Voi ajunge la capătul vieţii/ Ca într-o cârciumă/ În care fiecare bea/ cu îngerul lui/ Iarbă de-o parte/ Iarbă de alta/ În amintirea mea/ Să stingeţi toate luminile” (Iarbă de-o parte). Poetul nu lasă nicio clipă impresia că-şi ia răgaz pentru bilanţuri sau că plonjează în nostalgie.

În fond, scrisul conferă o nouă consistenţă imaginilor şi întâmplărilor ce urcă pe spirala timpului într-un prezent pe care-l fixează în noi cât să-l putem contempla şi înţelege altfel decât în curgerea sa liniară şi ireversibilă. De fapt, reproduce acele secvenţe pe care le credem petrecute şi sedimentate ca parte din identitatea noastră, le transferă într-un nou plan ontologic, le face acel altceva pe care-l putem accesa fără să ne identificăm şi să ne blocăm în el. Odată devenite texte, secvenţele sunt supuse forţelor şi tensiunilor prezentului. Cele care nu participă la construirea prezentului sunt date uitării: „Trecutul e o peşteră/ de unde fugim zilnic:/ am fost desene neterminate/ în care vânatul mai mişcă/ pentru că nu a văzut omul de la capătul suliţei/ «desenează doar cel care scapă»// Am străbătut văi umplute cu ceaţă/ aşezări omeneşti/ în care frica a construit catedrale/ bolile au ţinut loc/ de principii/ iar vinul l-au făcut din apă// [...] Trecutul e ceea ce arde/ în câmpiile petrolifere ale memoriei/ o fotografie în care cel din oglindă/ e un bătrân pe care nu-l cunoaştem// Să uităm înseamnă să nu mai scriem/ Trecutul e o peşteră/ în care murim zilnic/ «flacăra vie desenată/ e o flacără stinsă»” (Să uităm înseamnă să nu mai scriem). Să ne amintim nu înseamnă se ne sustragem, ne spune sub diferite forme Ioan T. Morar,  dar numai din materia obţinută din joncţiunea dintre ceea ce s-a întâmplat deja cu ceea ce se întâmplă ne putem reprezenta în timp real propria corpora­litate şi lumea. Oricât de tautologic ar suna, se dovedeşte necesar să reafirmăm aceste lucruri, să ni le spunem periodic, altfel riscăm să rămâ­nem blocaţi fie în trecut, fie în prezent.

Între Peşteră şi Templu diferenţa nu e de nivel ontologic. În ambele ne creăm propriile reprezentări, mai naiv sau mai complex, mai autentic sau mai artificial, în continuarea celor pe care le-am găsit deja acolo sau luând-o de la capăt. Dar, precum ne avertizase Platon – dintr-un timp îndepărtat fizic, nu şi psihic –, toate nu sunt decât imagini ale lumii reale, umbre ale ideilor: „Tot ceea ce credem/ despre vrabie/ poate alcătui o vrabie greşită/ aşa cum/ tot ceea ce ştim despre noi/ ne face să acoperim toate oglinzile/ să aprindem focuri/ pe dealurile memoriei/ să credem că am fost copii/ doar din întâmplare/ să plângem pentru că/ aşa am fost programaţi// Bătrâneţea e absenţa/ oricărei corăbii de întoarcere/ «nu ne-am descris destul/ ca să rămânem singuri/ n-am stat destul în templu/ ca să vină zeul la noi»// Întunericul naşte peşteri:/ Să aprindem focuri/ Să acoperim toate oglinzile// Tot ceea ce ştim despre vrabie/ nu poate zbura” (Absenţa oricărei corăbii). Templul e o prelungire a Peşterii, în care fiecare ne reprezentăm cât de bine putem, apărându-ne de moarte. Ne proiectăm pe ziduri şi pereţi pentru a putea medita asupra noastră înşine, pentru a ne recunoaşte, pentru a ne depăşi condiţia şi a ne uita vulnerabilităţile: „Tot ce am crezut/ a fost mai bun decât mine/ pentru că tot ce am crezut/ a putut să plutească/ să zboa­re/ să cânte/ să trăiască doar cu un trup dese­nat/ într-o biserică/ (am crezut că singurătatea e o virtute)” (Un trup desenat). Depinde de fiecare în parte cât de mult se amăgeşte, cât de mult şi de des este dispus să iasă din aceste cetăţi defensive. Trupul, prin slăbiciunile lui biologice, ne scoate din când în când afară, amintindu-ne şi limitele materialităţii noastre: „Conţinem fier, aur, argint şi seleniu/ Spun doctorii/ Conţinem atomi mai tineri decât noi/ celule pe care nu le-a numărat nimeni” (Un trup desenat). Firul vieţii nu e doar acea coardă spirituală pe care o intuim şi ne-o imaginăm conectată direct la divinitate, ci şi sângele, sufle­tul nu înlocuieşte inima, care e un organ ca toate celelalte organe, şi, totuşi, parcă întot­deauna şi ceva mai mult: „«N-avem o descriere adevărată a inimii»/ ar trebui să scrie/ pe toate uşile cardiologilor/ şi nu avem o descriere câtă vreme/ inima ştie doar/ că e un animal fericit/ care face parte din om” (Descrierea anevoioasă a inimii).

Cum să ne amintim cu demnitate? Ioan T. Morar ne oferă unul dintre acele răspunsuri imanente ale literaturii mari, care în sublima ei inutilitate ne învaţă cum să ne gândim la noi fără să uităm şi, deopotrivă, fără să ne prăbuşim în nostalgie. Toba de piatră descrie ce se află de o parte şi de alta a anatomiei şi a memoriei, cu o luciditate nu rece, ci la temperatura potrivită a corpului.