Povestiri cu vârtejuri realiste, atât de uman realiste

Există toate premisele ca proza scurtă să asigure viitorul literaturii ca fenomen de masă. Fragmentarea nu numai a marilor naraţiuni identitare, ci a naraţiunilor în genere, dinamica lumii, care ne obligă la pendularea permanentă între mai multe sfere ale cunoaşterii şi ale acţiunii, precum şi ameninţările plictiselii, care poate genera tot felul de complicaţii psihologice, sunt doar câteva dintre contextele acestor premise. Dacă putem invoca o întreagă tradiţie a prozelor scurte ca exerciţii şi prefeţe pentru proiecte romaneşti ample, putem vorbi, de asemenea, şi de o tradiţie a povestirii şi nuvelei, o tradiţie tot mai fecundă. Totuşi, ochiometric, fiindcă studii de piaţă nu prea există în acest sens, se publică şi difuzează mult mai multe romane decât volume de proză scurtă – cel puţin aşa stau lucrurile în mediul românesc.

 
Într-unul dintre tururile prin puţinele librării ale Craiovei, cu ochii după noutăţi, am dat şi de Totul e deocamdată, cea mai recentă carte a lui Andrei Crăciun. M-au atras titlul, coperta şi reminiscenţele dintr-un dialog al autorului cu Robert Şerban, apărut chiar în revista Ramuri la începutul anului. Deci paratextele şi-au atins din plin ţinta. Bine, l-am şi răsfoit, iar supleţea povestirilor şi a frazei m-au convins că e un bun prilej să-mi verific nişte gânduri şi aşteptări, între care ideea că pentru proza scurtă e nevoie de abilităţi specifice.

Andrei Crăciun mărturiseşte, într-un soi de cuvânt înainte, că l-a moştenit pe deocamdată de la cel mai bun prieten, a cărui pierdere a lăsat urme adânci în modul său de a vedea lumea şi viaţa, devenind totul provizoriu. Iar impresia e că multe dintre, dacă nu toate, povestirile din carte, de un realism sfredelitor, atât de uman – cu toate zonele sale gri, îl au ca cititor (ideal) pe cel ce i-a dat acest cuvânt declanşator: „Era o idee, era un sentiment. Acest sentiment al provizoratului care m-a însoţit permanent în vremea din urmă, senzaţia irevocabilă că totul e acum şi nu se ştie dacă va fi şi mâine sau dacă va fi fost ieri. Şi amintirile sunt, aşa cum mi-a arătat sfârşitul său, trecătoare. Dar uneori ajunge, iată, un singur cuvânt. E chiar un punct bun de sprijin pentru a răsturna universul. Deocamdată”.

Volumul cuprinde şaisprezece texte excepţionale ca scriitură, fără excepţie. Cu riscul de a folosi un clişeu, inciziile în memorie şi în realitate sunt de o precizie chirurgicală, tăietura oferind, de fiecare dată, unghiurile şi lumina cele mai bune pentru vizualizarea întâmplărilor asupra cărora se apleacă. Nu le izolează, multă realitate se întrevede şi înainte, şi după, ci le narează contururile şi miezul care, într-un mod omenesc şi straniu, deopotrivă, le-au făcut excepţionale, câteodată fără să înţelegem de ce, doar intuindu-le astfel.

Din filonul autobiografic îşi trage, în bună măsură, minereul realist, dar mai este şi altceva, o extraordinară înţelegere a proporţiilor momentelor din care urmează să-şi construiască scurt-metrajele. Surprinde fapte şi amănunte despre care n-am bănui că pot fi simbolice pentru o comunitate din ultimii ani ai comunismului şi primii ai aşa-zisei tranziţii, dar le face să devină astfel, găsind tot timpul cantităţile potrivite de autenticism şi obiectivare.

În prima dintre poveşti, Tovarăşa dirigintă, probabil cea mai neutră şi mai simplă, parcă doar îşi face mâna, cum se spune. Este despre o confruntare între două profesoare din generaţii diferite, în care, fără să vrea, cea mai în vârstă îi relevă celei tinere cum trebuie să falsifice realitatea, fiindcă „atunci când noi scriem ceva pe hârtie rămâne loc pentru interpretări şi poate să vină să-şi bage nasul cineva căruia nu-i fierbe oala”. Deşi ne asigură că e doar o coincidenţă că totul se petrece în 1984, fără implicaţiile livreşti ale acestui an, în final, pentru tânăra „tovarăşă profesoară” Brunea se aud ecourile vizionarului roman al lui Orwell: „Urcă scările cu grijă şi are sentimentul inexplicabil că va fi pentru totdeauna 1984”. În Ursu, autorul îşi reglează ironia, pe care o va împinge mai apoi, în următoarele texte, până la cinism. Este şi una dintre povestirile în care Andrei Crăciun ţine la vedere cum îţi fixează tempoul: „Şi uite aşa au trecut câteva zile şi în apartamentul soţilor Ursu rulează imagini de la revoluţie”; „Şi uite aşa au trecut anii. Pe perete se vede un calendar. E deja 2001.”; „Şi uite aşa au trecut douăzeci de ani. [...] E clar anul 2021”. Între timp, micul Ursu a devenit Ursu şi şi-a învăţat tatăl să fumeze marijuana. Şi în Săptămâna mare, în care patru bărbaţi din orăşelul industrial, care trage să moară odată cu fabrica de armament în care lucraseră oamenii înainte de ’89, se repetă, ca un refren: „Dar timpul trece”, „Timpul continuă să treacă”, „Şi timpul tot trece”, „Şi timpul iar trece”.

Nu numai prin acest procedeu induce ritmul, ci mai ales prin puterea de sinteză şi comprehensiunea unor pasaje în care enumeră trăsături definitorii ale unor locuri şi/ sau situaţii, ale unor stări şi dispoziţii, ce nu sunt chiar întotdeauna în normele sociale, ci în acele zone gri ale minţii şi conştiinţei. Există un fir cronologic în ordinea povestirilor, care doar uneori comunică prin unele ramificaţii ale memoriei. Ne dăm seama din stările naratorului, prozatorul asumându-şi persoana întâi chiar şi atunci când întâmplările nu-i aparţin decât ca martor. Există şi un crescendo al trăirilor, de la cele ale copilăriei şi adolescenţei la cele mai tulburi ale maturităţii. Se reflectă şi în trecerea de la un stil minimalist, articulat pe amintirea şi asumarea naivităţii percepţiilor, observaţiei şi înţelegerii lumii din jur, pe problemele specifice vârstei, la un realism împins de multe ori până la cinism, ca în povestirea Piticii, sau în tragism, ca în Michael. În cea din urmă proză menţionată, o fată, Mădălina, din acelaşi orăşel industrial de provincie, aflat în agonie, câştigă un bilet gratuit la celebrul concert ţinut de Michael Jackson în Bucureşti. Pleacă pe jos, prin pădurea care înconjura urbea, spre capitală, apoi spre gara de provincie, este luată cu maşina şi asasinată de un localnic. Asta îi induce naratorului o mică obsesie pentru muzica lui Jackson, obsesie cu care ajunge până în prezent.

Cortul, Cioară şi Tata nu plângea niciodată sunt naraţiunile cele mai personale, să zic aşa, cele mai infuzate cu elemente autenticiste, cu un pathos stăpânit, de asemenea, de tempoul indus trăirilor şi relatării. În prima apare şi unul dintre cele mai bine conturate personaje, „subinginerul Oiţă”, singurul care trece dintr-o poveste în alta, fiind protagonist şi în Săptămâna mare. Dar în Cortul el este una dintre acele figuri pozitive care-ţi marchează memoria, cel care spărgea monotonia vieţii, care în concediile petrecute în aer liber le aducea veştile de dincolo, care ştia să repare orice şi, probabil, asculta radiourile interzise. Asculta muzică americană şi dădea adevărate discoteci în campingul improvizat. Este proza în care apare, chiar la final, ca o concluzie, şi una dintre frazele cheie, care descrie pragul existenţial pe care simţim, mai apoi, că l-am trecut, prin impactul morţii asupra naratorului, asupra viziunii despre viaţă: „În zare se vedeau munţii, nu ne murise nimeni, începea viaţa şi cred că eram fericiţi”.

La polul opus, dincolo de această seninătate, se află Tata nu plângea niciodată. Episodul descrie starea de spirit a părinţilor săi, atât de particulară şi, pentru mulţi copii ai tranziţiei, atât de generală, deopotrivă. În timp ce mama plângea întruna, suferind de o tristeţe acută, nu-şi aminteşte să-l fi văzut vreodată pe tată lăcrimând, poate numai atunci când, într-o noapte, eliberase de pe balcon porumbelul pe care-l îngrijise ca pe nimeni altcineva şi îl salvase de la moarte. Finalul concentrează ceea ce am numit realism, zguduit aici de o puternică emoţie: „Tata n-a făcut niciodată terapie, tată meu, care n-a mâncat niciodată un hamburger şi n-a văzut niciodată Parisul şi nu a plâns niciodată, a murit în această dimineaţă. Nu ştiu cât trăieşte un porumbel, au trecut douăzeci şi cinci de ani de atunci, dar în această dimineaţă mi s-a părut că l-am văzut, chiar mi s-a părut. Cât poate să trăiască un porumbel? Nici eu nu plâng”.
Andrei Crăciun este un autentic povestitor, unul pentru care proza scurtă nu este o etapă, ci o finalitate, suficientă ca dimensiuni, fiindcă autorul surprinde cu atâta acurateţe ritmuri ale fiinţei, găsind întotdeauna tempoul potrivit al naraţiunii, încât dă o cutremurătoare mărturie despre uman. La finele volumului Totul e deocamdată nu cu sentimentul fragmentării rămâi, ci cu acela al profunzimilor voite şi nevoite ale vieţii, din care ni se ţes memoriile şi visele, care ne îngrozesc sau motivează, care ne construiesc şi umanizează.