Exerciţiu de admiraţie

Spunem adesea, ca pe o judecată de valoare, fără grade de comparaţie, că cineva a avut vocaţie de profesor. Dar, să fim drepţi, a devenit o sintagmă aproape formală, care încheie o evocare şi, cu precădere, un necrolog. O afirmăm mult prea puţin la timpul prezent, ca pe un scop în sine, în afara conjuncturilor. Mai avem prea puţin disponibilitatea şi înţelepciunea exerciţiului de admiraţie, care nu este o obligaţie faţă de cineva, ci mai ales o meditaţie asupra unor valori şi principii, o meditaţie pe care simţim că unii şi-o asumă sincer, cu simţ de răspundere, fără resturi, încercând să le-o împărtăşească şi celorlalţi. Şi devine firesc să le căutăm prezenţa, îndrumarea, poate mentoratul, fiecare după propriile puteri şi, de ce să n-o acceptăm, după propriile nevoi.

Profesorul Gabriel Coşoveanu a practicat dintotdeauna, cu o extraordinară rigoare şi dedicare, exerciţiul de admiraţie. N-a avut orgoliul operei. În aproape două decenii, nu cred că l-am auzit niciodată vorbind despre propriile cărţi, însă şi-a evocat cu tenacitate profesorii, prietenii şi colegii, atât pe cei aflaţi în viaţă, cât şi pe cei trecuţi în amfiteatrele şi agorele de dincolo, pe Marin Beşteliu, pe Paul Cornea, pe Nicolae Manolescu, pe Virgil Nemoianu, pe Eugen Negrici şi pe mulţi alţii. N-a avut nici patima originalităţii, fiind preocupat cu precădere de idei, de fond, cărora nu le-a cunoscut doar geometria plană, ci şi pe aceea de adâncime, cea a spiritului, ceea ce i-a adus, în mod natural, ceea ce alţii caută cu obsesie, anume, stilul. Fraza sa musteşte de o vie erudiţie, care pe unii poate să-i inhibe. Dar profesorul Coşoveanu a fost şi un straşnic apărător al limbii. S-a bucurat tacit de bogăţia acesteia, a cultivat-o discret, cu un simţ al datoriei din care nu şi-a făcut un titlu de glorie, preocupat de elocinţa autentică, stăpânind o înaltă artă a oratoriei şi a retoricii.

A fost motivat în critica şi istoria literară – domenii în care demonii voinţei de putere pândesc din toate părţile – de voinţa de sens, oricât de donquijotească ar părea uneori, din afară, asta pentru că a profesat acest tip de discurs din simţ civic.

Am fi tentaţi să spunem că a sacrificat totul pentru misiunea profesorală, dar ne-ar contrazice ferm, cu vocea baritonală care ne va lipsi enorm, pentru că n-a avut niciodată orgoliul sacrificiului, ci cultul altruismului. Ne vom aduce întotdeauna aminte de „cursurile de veche”, pe care a făcut-o să fie atât de „nouă”, de cursurile despre Maiorescu sau despre Generaţia ’27.

Cu toţii ne-am bucurat de umorul său inteligent, sărbătoresc, genial – cred că e singurul context în care mi-ar îngădui să folosesc termenul, spunând repede o glumă, pentru a-l acoperi. Şi glumele s-ar ţine lanţ, şi ne-am pomeni într-un banchet, în sensul său clasic, profund, cum s-a întâmplat adesea, cu dumnealui „maestru de ceremonii”, servindu-ne cu idei alese, luând hora înainte, la propriu şi la figurat, bucurându-se de darurile comuniunii, prieteniei. Şi glumele s-ar prelungi în citate, şi viceversa – din Caragiale, neapărat din Caragiale, din Maiorescu, din Creangă, din Preda, cred că niciodată din Eminescu..., prea grav romantic, dar şi din cei vechi, poate din Neagoe Basarab, din Dosoftei, din Antim, din Cantemir, din Budai-Deleanu. Pentru cei mai tineri dintre noi, toate astea deveneau şi un soi de repetiţie, pentru sala de curs, un „antrenament”, ar fi spus, având, între altele, şi cultul sportului, cunoaşterea agonisticii, mai bine zis, fiind mai apropiat de spiritul său grecesc, antic. Cita şi din Manolescu, şi din Negrici, fraze comprehensive, care ne-au rămas ca nişte formule aproape geometrice ale înţelegerii literaturii. Raţiunea prima, dar nu a făcut un cult pentru ea.

A respins orice formă de (auto)iluzionare cu care literatura ne încearcă, în general, fie din cauza propriilor noastre complexe, fie din cauza slăbiciunii autorilor. I-am cunoscut cu toţii şi severitatea, care a avut întotdeauna rădăcini morale şi, aş spune, deontologice. Găsea inacceptabil să existe cineva care să nu-l fi citit cum se cade pe E. Lovinescu, de pildă. Iar asta venea din convingerea că literatura, prin toate formele sale de discurs, corect aplicată, poate oferi un tratament profilactic. „De nicăieri societatea, bănuiesc, nu ar avea mai mult de învăţat decât din intuiţiile şi experimentele literaturii”, scria undeva, în totală cunoştinţă de cauză, cu background-ul criticului şi istoricului ideilor. De aici şi intransigenţa cu care a tratat literatura, fiind un adept al canonului. Este, până la urmă, parte din civismul de care aminteam mai sus.

S-a înscris, cu bună ştiinţă, în tradiţia unor gânditori ca Hans-Georg Gadamer, George Steiner, Harold Bloom sau Alain Finkielkraut. A întâmpinat cu hotărâre şi determinarea cavalerească orice formă sau tentativă de totalitarism. A contribuit la demitizările şi demistificările excepţionalismelor ce prefigurează, dintotdeauna, discriminările reale, acuzându-le şi demontându-le, împotriva modelor, pe cele imaginare. Acest lucru se poate vedea, cât se poate de clar, în articolele din revista Ramuri.

Reiese, din toate acestea, o perspectivă maximalistă asupra literaturii, am fi tentaţi să spunem, a lucrului cu literatura, mai bine spus, sau, şi mai aproape de o imagine de ansamblu, asupra ideilor de portanţă ale literaturii, care străbat, în general, întreaga cultură. Este o căutare a calmului valorilor. Asemenea mai ales lui Eugen Negrici, profesorul şi istoricul ideilor Gabriel Coşoveanu a cercetat, printr-o organică deschidere interdisciplinară specifică discursului critic, raporturile dintre literaturitatea textelor premoderne şi moderne şi valorile perene, funcţionale. S-a interesat, aşadar, şi de originile scrisului românesc, ca etapă a constituirii identităţii culturale româneşti autentice.

Gabriel Coşoveanu a fost, înainte de toate, un om al dialogului, pe care l-a întreţinut cu personalităţi din toate domeniile, un dialog transdisclipinar, cu sensul primar al acestui termen, fără încărcătura epistemologică pe care a primit-o între timp. A fost un important catalizator al pieţei de idei din Craiova. Dar, mai important de atât, a fost iniţiatorul unor comunităţi de idei, în jurul revistelor Mozaicul şi Ramuri, precum şi la Facultatea de Litere din Craiova, creând o traiectorie coerentă de evoluţie pentru tineri. Această calitate se datorează capacităţii sale de a însufleţi ideile, de a le da o dimensiune concretă, practică. De a le integra, efectiv, în viaţa de zi cu zi.

Pentru generaţia mea, şi nu numai, a contat enorm entuziasmul pe care profesorul ni l-a insuflat la primul curs de literatură. Orice îndoieli ne-ar fi bântuit, cum este şi firesc la începutul de drum, s-au risipit destul de repede. Îmi amintesc foarte bine primele cărţi din bibliografie pe care le-am discutat, apoi, răzvrătit de îndrăzneala demitizărilor pe care le promovau. Era vorba de G. Călinescu şi complexele literaturii române a lui Mircea Martin şi de Istorie şi mit în conştiinţa românească a lui Lucian Boia. Ne pregăteam, practic, de Iluziile literaturii române a lui Eugen Negrici. Mi-a coordonat licenţa despre Gellu Naum şi am învăţat de la dumnealui ceva fundamental atunci, faptul că trebuia să-l gândesc şi să-l integrez pe marele suprarealist în literatura română, nu să-l izolez, sub impresia excepţionalismului, aşa cum s-a întâmplat în cea mai mare parte din bibliografia care i-a fost dedicată.

Mai mult chiar decât ideile pe care le-a promovat, importante au fost pentru noi atitudinile pe care le-a cultivat, atitudinile faţă de literatură. Or, asemenea tot lui Eugen Negrici, iubirea autentică pentru literatura română nu poate să fie decât critică, analitică, manifestându-se prin hermeneutică. Acest principiu ţine de însăşi igiena culturală şi, în cele din urmă, de cea profesională. Revenind, întrucâtva, pentru unii dintre noi vocaţia de profesor a purtat şi va purta şi chipul lui Gabriel Coşoveanu. Va fi o expresie pe care vom şti s-o folosim, datorită dumnealui, în cunoştinţă de cauză.

Am fost tentat în permanenţă să folosesc pe parcursul acestui text expresii ca aristocrat sau nobil al spiritului critic, mai mult, mi-a venit în cap şi cuvântul samurai, iar cavaleresc am şi scris o dată. Dar, cel mai apropiat, îmi dau seama, i-a fost simbolistica şi patronajul spiritual al arhanghelului căruia i-a purtat numele şi pe care l-a slujit, în felul său. Şi nu vom uita niciodată banchetele din ziua Arhanghelilor, care sper că-l vor îndruma în lumină şi în pacea Domnului!