Naraţiuni ale exilului românesc postbelic

Exilul se dovedeşte în continuare una dintre temele cele mai dificile pentru istoricii ideilor şi/ sau ai literaturii, date fiind substraturilor simbolice, ideologice şi etice pe care le implică. Exilul nu este tributar unei singure ideologii, ci s-a dezvoltat ca o ideologie definită în funcţie de asumarea unor istorii ca mitologii personale1 şi/ sau colective, devenite naraţiunile de fond ale identităţii culturale împărtăşite de comunităţile-reţea formate în diaspora. Formele individuale ale acestei condiţii au inclus şi „exilurile interioare”, deci relaţia cu spaţiul propriu-zis nu este, totuşi, o dimensiune determinantă pentru exil în măsura în care sunt înstrăinarea forţată prin anularea autonomiei gândirii şi încălcarea formelor vitale ale libertăţii de exprimare.

Limbajele exilului sunt marcate şi amplificate de discursurile naţionaliste, pe care însă le depăşesc (şi preced) prin angajamente individualizatore, irigate de o serie de paradoxuri ale apartenenţei2. Primul dintre acestea provine din faptul că izgonirea politică nu obligă la izolarea într-o cultură minoră, ci, dimpotrivă, în aproape toate cazurile postbelice, la intrarea într-un spaţiu cultural major: francez, spaniol, italian, american, german etc. Asta nu rezolvă însă dialectica centru-margine, ci o adânceşte, o ramifică. Alogenul recurge, în economia acceptării şi ascensiunii sociale, la o serie de ficţionalizări, cu miză identitară, ale originii sale culturale, ficţionalizări care au fost fie nihiliste, autoflagelante şi defetiste (Emil Cioran, Eugène Ionesco, o bună parte a avangardiştilor), fie mitologizante şi protocroniste, grosiere sau extrem de elaborate (Mircea Eliade sau Vintilă Horia). Primele au inspirat şi inspiră, inclusiv în rândul cercetătorilor, mai multă încredere decât cele din urmă, sub impresia atitudinii critice. Ambele s-au dezvoltat însă ca discursuri compensatorii ale unor intelectuali proveniţi dintr-o societate ce a aderat (structural), începând cu secolul al XIX-lea, la europenismul occidental, (re)construindu-se politic, juridic şi cultural prin imitaţie şi implanturi realizate în cunoştinţă de cauză, sistematic până la obsesie, după modele vestice. Această orientare macro-ideologică a dus la refluxuri tradiţionaliste ce au intrat, de asemenea, în replicile unora dintre intelectualii din diaspora, care au cultivat un nucleu conservator, căutând să-şi afirme şi să-şi securizeze identitatea, din convingerea reîntoarcerii acasă.

Naraţiunile exilaţilor pot fi înţelese ca întreprinderi hermeneutice. Conştient că este necesar să acceseze scenarii dintr-o tradiţie transnaţională pentru ieşirea din labirintul „desţăratului”, Mircea Eliade invocă, în memorialistică şi în corespondenţă, identificarea cu Ulise şi Dante, adică metabolizarea exilului printr-o lectură de identificare. Raportarea la arhetipuri implică o acţiune iniţiatică, ce depinde, în această ordine de idei, de capacitatea de interpretare şi de asimilare a fiecăruia în parte. Urmând lecţia lui Eliade, pe care l-a numit, în repetate rânduri, „un bun profesor de exil”, Matei Călinescu relevă: „Ca şi îndemnurile lui Eliade pentru o «hermeneutică creatoare», ideea de a vedea şi a citi semne care lipsesc dintr-un text, dintr-un «scenariu mitic» (oral sau scris), în cazul dat din povestea Odiseei), nu e nici foarte nouă şi riscantă, nici arbitrară sau obscurantistă. E doar reformularea – conţinând o recomandare romantică pentru exilaţi – unei constatări nu de ieri sau de alaltăieri despre inevitabilitatea lecturilor sau interpretărilor subiective, proiective sau autoproiective, de tipul applicatio. Adică: situaţia înfăţişată în text, dramatică sau comic-satirică (să nu uităm horaţianul de te fabula narratur, «despre tine e vorba în poveste»), te priveşte şi pe tine, ţi se aplică într-un fel şi ţie şi te poate ajuta să înţelegi ce ţi se întâmplă şi să dai un sens mai larg împrejurărilor prin care treci. Cu alte cuvinte, eşti invitat să descoperi în ce măsură te găseşti (pe plan simbolic) într-o situaţie paralelă cu aceea descrisă într-o poveste, într-un mit, într-o parabolă biblică sau – de ce nu? – într-un roman modern”3.

Opera întâmpină, astfel, voinţa de sens, reflexele semnificării, expune un itinerariu fundamental, o cale a recunoaşterii după „moartea simbolică” indusă de exil. Pentru Eliade, această cale presupune accederea la universalitate. Mai mult, antropologul şi istoricul religiilor a încercat introducerea culturii române (arhaice) în marea tradiţie, în baza ecumenismului pe care l-a practicat, publicând, în această idee, volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han, spre exemplu.

Pentru Matei Călinescu, această „terapeutică prin imaginar” nu a luat turnura „paralelelor mitice” şi a „reveriei arhetipurilor”. După ce şi-a început exilul marcat de sentimentul ruşinii pentru originile sale, ruşine declanşată de o acută „criză de semnificaţie”, criticul şi teoreticianul literar şi-a „reapropiat [după Mişcarea Goma din 1977] imaginativ România”, o „redescoperire (poate de reinvenţie subiectivă) a ţării şi a tragediei ei”. A realizat, la invitaţia lui Vlad Georgescu, o emisiune în limba română la „Europa Liberă”, întreruptă repede după o noua criză identitară4. În dialogul său cu trecutul, purtat după căderea comunismului, mărturiseşte că a depăşit şi a gestionat schimbările şi traumele plecării din cultura română tot printr-un exerciţiu hermeneutic, îndreptat spre toate dimensiunile existenţei sale. „Povestea acestei noi identităţi e aceea a unei serii de descoperiri, dar şi, neaşteptat, a unor regăsiri şi, încă şi mai neaşteptat, a pătrunderii unor secrete ignorate din grabă, din superficialitate, din neatenţie”, constată, descriind mecanismul recentrării sale intelectuale şi spirituale: „căci în centrul ei se află, aş spune metaforic, revelaţiile lecturii – şi în cele din urmă, fără îndoială, ale relecturii de sine, ca act spiritual, ca înţelepciune melancolică şi ca dăruire de sine în atenţie”5. A citi, a reciti nu se rezumă, aşadar, la o activitate pur profesională, la un procedeu exterior, ci este, deopotrivă, o formă de construire a sinelui.

Pentru Vintilă Horia, exilul a început cu „un proces de anahoretism, de separare”6 şi de transformare, de boicotare a timpului, a aceluia istoricizat din afară. Această „ruptură tragică” îi oferă celui în cauză „capacitatea de a ieşi din el însuşi şi de a cunoaşte prin intermediul uneia dintre suferinţele cele mai lucide şi mai nemiloase, de a se transforma în ceea ce Colin Wilson numea «un outsider»”7. O astfel de postură reconfirmă provizoratele şi contracţiile istoriei, disjuncţiile pe care perturbările şi fisurile acesteia le provoacă în concepţia despre destin. Alungat, exilatul se repliază prin ficţiune, devine străinul care-şi inventează un alt centru, care uzurpă istoria agresorului. Somatizarea exilului l-a determinat pe Vintilă Horia să se retragă din istorie nu printr-o deconstrucţie, ci printr-o mitologizare subiectivă a ei, prin simularea unor apocrife, furnizate sub formă de roman: Dumnezeu s-a născut în exil (1960), Cavalerul resemnării (1961), Salvaţi de ostrogoţi: Prigoniţi-l pe Boetiu (1987) etc.

Şi Andrei Codrescu tratează tema exilului prin prisma dialecticii nostalgie-transcendere a trecutului etatizat, naţionalizat. El recuperează însă filonul avangardist din cultura română. „Prin exacerbarea libertăţii individului, dadaismul a conferit o bruscă vitalitate mitului exilului”8, scrie în Dispariţia lui „Afară”. Dar forţa de recul a avangardelor nu anulează melancolia apartenenţei la ethosul din anii formării. Andrei Codrescu proiectează, în acest volum de eseuri, o geografie simbolică a exilului. Scriind despre mişcările tectonice din cultura occidentală, constată că „mişcarea exilaţilor retrasează harta pentru a crea zone de urgenţă pentru lumile pierdute”, că (re)constituirile acestora descriu o „hartă mitică, ce străpunge cu rădăcinile suprafeţele lumii autorizate”9. Scriitorul invocă rolul acestor marginali în dinamizarea pieţelor simbolice, predispuse la omogenizări autodistructive. Ei nu se angajează în deconstrucţie, ci într-o reconstrucţie.

Fiecare dintre aceste naraţiuni are un grad de subiectivitate care le face ireductibile la o schemă. Prin urmare, nu reducerea acestora la o structură trebuie să fie obiectivul cercetării exilului, ci o expunere poliedrică, deschisă, a ideilor pe care le dezvoltă şi materializează literar, artistic sau eseistic.

1 Expresia folosită şi de Ştefan Aug. Doinaş în editorialul „Între farsă tragică şi destin”, apărut în numărul dedicat exilului din revista Secolul 20, nr. 10-12/ 1997, 1-3/ 1998, 391-196, p. 7.

2 Sintagma paradoxul apartenenţei, folosită de Sorin Alexandrescu în Paradoxul român (Bucureşti, Editura Univers, 1998, pp. 32-34), dobândeşte noi valenţe în acest context teoretic şi tematic.

3 Matei Călinescu, „Praznicul exilului”, în Întâlniri cu Mircea Eliade, Mihaela Gligor şi Mac Linscott Ricketts (coord.), Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 60.

4 Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Ediţia a III-a, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 468, 471.

5 Ibdem, p. 472.

6 Vintilă Horia, „Un scriitor împotriva timpului său”, în Secolul 20, p. 212.

7 Vintilă Horia, Jurnalul unui ţăran de la Dunăre, Traducere de Doina Jela, Bucureşti, Editura Vremea, 2016, p. 75.

8 Andrei Codrescu, Dispariţia lui „Afară”. Un Manifest al evadării, Traducere din engleză de Ruxandra Vasilescu, Bucureşti, Editura Univers, 1995, p. 58.

9 Ibdem, p. 97.