Jurnalul ca act hermeneutic

Întâlniri şi meditaţii, Prezenţă şi hermeneutică s-ar fi putut intitula, mult mai în spiritul conţinutului, Jurnalul lui Ioan Pintea oferit ca Proximităţi şi mărturisiri, sintagmă ce introduce un subtil bemol impus de smerenia celui ce are puterea credinţei şi bucuria marii culturi de partea sa. Autorul are însă, peste toate, şi curajul înţelegerii şi temeinicia scrisului, ca o prelungire şi concretizare a practicilor sale spirituale, ce consistă în dialogul cu Dumnezeu, prin slujirea liturgică, şi, deopotrivă, în dialogul cu semenii, între care Nicolae Steinhardt, ce i-a devenit principală călăuză.

Absenţa marcărilor calendaristici întăreşte impresia de jurnal esenţializat, mai aproape de scriitura memoriilor decantate cu grijă de impurităţile conjuncturalului. Regăsim în text suficiente niveluri ale realităţii şi ale cunoaşterii pentru a ne lăsa purtaţi într-o lectură de identificare, aşa cum şi Ioan Pintea se lasă, scufundându-se cu bună ştiinţă într-o serie de cărţi, atât dintre cele ale teologiei, cât mai ales dintre cele ale marii literaturi şi ale filosofiei, pe care le găseşte, adesea, providenţiale. De altfel, le primeşte şi metabolizează printr-o grilă creştină deschisă, receptivă inclusiv la profunzimile unor scriitori ce cu greu pot trece drept credincioşi, dar au intuit şi transmis idei şi adevăruri dintre cele ce transcend domeniile şi disciplinele ştiinţifice.

Găsim, în multe pasaje, o luptă cu entuziasmul aventurii pur intelectuale, ce poate aluneca în mândrie, luptă purtată prin rugăciune şi ascultare, cum se întâmplă, de pildă, în cazul scrierii Canonului Sfântului Pahomie de la Gledin. Lucrarea e percepută ca „experienţă poetică şi duhovnicească fără egal”, prin intermediul căreia şi-a înfrânt iluzia voinţei de putere pe care o dă creaţia: „Am trăit cu o plăcere cinică, sadică (şi dumnezeiască, desigur) pentru că numai acest text sfânt mi-a oferit ocazia de a nu exista ca Autor. Scriindu-l, m-am pierdut, m-am nimicit de bunăvoie în conţinutul lui. Nu eu, ci Altcineva îmi purta mâna şi mintea. Acum pot spune doar atât: facerea lui m-a devorat, m-a desfiinţat ca Autor! Aleluia!”. Însă nu înseamnă că nu va mai fi ispitit de această ipostază. Dimpotrivă, aş putea spune, dar şi-o va asuma, înainte de toate, cu un discernământ căpătat şi întreţinut din cunoaşterea teologică şi laică, aflate într-o simbioză eficientă, potrivit rezultatelor pe care ni le înfăţişează cu un autentic talent literar.

Ioan Pintea dă dovadă de o extraordinară pricepere hermeneutică, în sensul tare al acestui termen, înrădăcinat în tradiţiile glosărilor în marginea textelor sfinte (spre aflarea tainelor mântuirii). Secretul său constă în modul în care apelează, din acest punct de vedere, la artă. Relatează, de pildă, cum în timpul unei Sfinte Liturghii de la Runcu (unde a slujit) s-a „lăsat în voia privirii” şi, „neatent”, a „zărit instantaneu oameni” pe care nu-i mai văzuse din copilărie, trecuţi, între timp, pe lumea cealaltă, care „preţ de câteva clipe fiecare a revenit în Biserică lângă cei vii şi stătea fixat în locul în care l-a surprins prima mea amintire”. Iar literatura îi mediază întreaga întâmplare: „Nimeni din cei vii n-a bănuit că pe moment ceva asemănător cu întâmplările din Comala lui Juan Rulfo s-a petrecut, cu o rapiditate aproape de nesesizat, în biserica din Runc. «Satul fără zgomot» s-a ridicat deasupra satului real. Ceva s-a declanşat în memoria mea. În mintea mea a revenit în forţă trecutul. O parte din lucrurile înregistrate de propria mea neatenţie, cum ar zice Proust, s-a răzbunat”. Sunt recurente şi profund semnificative recursurile la artă: „Muzica lui Mozart e o «divină degajare»” sau „Ştefan Câlţia este un povestaş. […] Cândva, când toate cărţile lumii, la un loc cu personajele şi descrierile lor, se vor topi, detalii din pictura lui Ştefan Câlţia vor rămâne. Vor rămâne ca o mărturie justă a unei lumi, creată cândva de Dumnezeu şi de Maestru, pentru o mai bună şi dreaptă înţelegere a creaţiei”. Va rămâne şi poezia, care-l entuziasmează, de fapt, cel mai tare pe autor, pentru că „e o punte, o apă transformată în punte peste care se poate trece, dacă nu tropăim, direct în Casa Celuilalt”. Iar Ioan Pintea nu e doar un straşnic cititor de poezie, ci e şi poet, ceea ce-şi impune, în fond, tot ca exerciţiu spiritual, pentru că pe această cale se învaţă „mersul pe ape” sau „cum să mergi spre Celălalt, cu ajutorul Poeziei, fără să te scufunzi şi cum să deschizi sufletul Celuilalt”. Îi aminteşte şi pe Bach, Buzzati, Charles Dickens, F.M. Dostoievski, Caragiale, Eugen Ionescu etc., etc., pentru că, aşa cum recunoaşte, crede că „totul este chemat să exprime la modul absolut frumuseţea, integratoare, definită de cuvântul german Herrlichkeit, care, zice Steinhardt, «implică atât frumuseţea fără pereche, cât şi măreţia»”.

Personal, am citit acest Jurnal, şi cred că aşa a şi fost scris, ca un act hermeneutic de o amplă şi continuă respiraţie, deprinsă de la mai marii autori percepuţi ca maeştri şi/ sau avva (precum în cazul lui Nicolae Steinhardt) sau pur şi simplu ca înainte-mergători/ văzători. Şi e cât se poate de concret acest act, pentru că „realitatea e mereu înspăimântătoare” şi, „ca să poţi să o alungi, ai nevoie să citeşti cărţile esenţiale. Orice spaimă poate fi descifrată şi anihilată de o carte bună”, dacă te-ai şi pregătit pentru ea, dacă ai capacitatea de a o primi. Ioan Pintea caută în „cărţile dragi viaţa creştină a autorului”, iar ea există aproape peste tot, când cititorul şi-o ia ca reper cardinal, adică şi la Eugen Ionescu sau la Cioran, şi la un Kurt Vonnegut, spre exemplu. Smerenia de care aminteam la început consistă şi în predispoziţia hermeneutică a cititorului, scriitorului şi preotului ce înfăptuieşte acest jurnal, în bucuria vorbirii despre providenţialitatea unor oameni de cultură, precum: avva Nicolae Steinhardt – în primul şi în primul rând, apoi, Constantin Noica, Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Mihai Şora, Petru Creţia, Alexandru Dragomir, Alexandru Baciu, Alexander Schmemann etc. De altfel, aş remarca şi faptul că verbul a citi introduce o mulţime dintre meditaţiile ce compun această carte, pentru că, după cum ni se împărtăşeşte, putem crede că „există un înger al lecturii”.

Ioan Pintea are şi darul formulelor sintetice, esenţializate. El alternează hermeneutica operelor umaniste, în sens larg, cu cea a textelor creştine, respectiv, cu înţelegerea actului liturgic: „Măreţia Liturghiei constă în faptul că Dumnezeu nu ne pune în situaţia să vorbim despre El, ci, supremă ofertă, să vorbim cu El”. Autorul codifică şi decodifică, în această ordine de idei, o serie de parabole, de o aplicabilitate concretă, pentru că învăţătura şi cultura, asumate creştineşte, ne determină percepţia, simţurile, comportamentele, în genere: „Creştinul trebuie să ştie să privească, să vadă. Condiţionarea ochi curat – trup curat se justifică. A înflorit părul de la Chintelnic [martorul discret al vieţii lui Ioan Pintea, cu el începe şi se termină Jurnalul de faţă]. Când ies din biserică, de la Liturghie, îl privesc insistent câteva minute aproape nemişcat. E un păr bătrân, foarte uscat toamna şi iarna şi extrem de viu, de colorat, de înflorit în luna mai. E aproape un ritual ca Liturghia de după Liturghie să o încep cu privitul acestui copac care îmi vorbeşte despre Paradis şi viaţa veşnică. Alexander Schmemann: «Viaţa veşnică nu este ceea ce începe după viaţa aceasta trecătoare, ci este prezenţa eternă a întregii vieţi». Într-adevăr. Părul din Grădina casei parohiale îmi dă acest sentiment”. Cea mai sintetică dintre note este: „Comparaţie + «codul samuraiului» + «codul creştinului»”, amintind de imprevizibila şi fascinanta reprezentare a lui Hristos ca „gentleman” şi „boier”, cu trimitere şi la „codul samuraiului” (din Jurnalul fericirii). Este, de asemenea, realist modul în care Pintea descrie, în numeroase paragrafe, prezenţa lui Hristos în realităţile noastre, respectiv, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru a-i recunoaşte şi simţi această prezenţă.

Jurnalul Proximităţi şi mărturisiri are şi o dimensiune parenetică, precum şi multe alte ramificaţii în viaţa spirituală şi cotidiană, care, aici, se confundă, nexul fiind căutarea sensului. Se poate scrie în multe feluri despre această carte. M-am oprit asupra practicii hermeneutice pe care o propune pentru că expune, implicit, varii scenarii iniţiatice şi o conduită a utilizării culturii.