Eforturile de „instaurare a autonomiei esteticului” în deceniile postbelice s-au coagulat atât într-un lent proces curativ dus împotriva realismului socialist din poezie şi proză, cât şi în declanşarea autoreflexivităţii criticii literare care căuta să-şi dobândească, prin această luptă, propria autonomie şi autoritatea aferentă. Critica literară a făcut în acea vreme un joc al puterii de două ori periculos. Pe de o parte, pe fondul aşa-zisei liberalizări dintre anii ’64-’71, îşi permite o relativizare ideologică benefică pentru mişcarea ideilor din spaţiul nostru cultural. Pe de altă parte, critica îşi arogă o putere creatoare care să îi dea un ascendent asupra operei, acţiune al cărei stindard va fi formula „lecturi infidele”, a lui Nicolae Manolescu, pândită oricând de păcatele iluziilor literare şi ale mistificărilor, după cum a relevat Eugen Negrici în Iluziile literaturii române. Aceste riscuri erau atât în plan personal, pentru tinerii Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Balotă şi alţii, cât şi în evoluţia criticii ca fenomen cultural, pe care îndrăznelile de autonomizare şi individualizare o puteau costa existenţa, pentru asta fiind suficient un singur decret politic.

Sub titlul de Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (Cartea Românească, Bucureşti, 2011), Alex Goldiş realizează o lucrare exemplară de istorie literară, urmărind problematica pe care am sintetizat-o în paragraful anterior. Cartea a fost distinsă cu Premiul Naţional al Uniunii Scriitorilor pentru Debut, în 2011, alături de cartea Gabrielei Gheorghişor, Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii. Volumul este apărut, din punct de vedere editorial, un pic cam prea ca Iluziile literaturii române, fără o bibliografie finală, fie ea şi generală, cât despre un index de nume sau de termeni, nici nu se mai pune problema. Dacă în cazul lui Eugen Negrici nu erau neapărat necesare, dată fiind maniera barthesiană în care sunt scrise Iluziile…, dar şi vocaţia eseistică a autorului, demersul lui Goldiş se preta la astfel de inserţii utile cercetătorului literar.

Prima intenţie a lui Alex Goldiş, după cum afirmă în argumentul cărţii, a fost aceea de a stabili principalele repere şi modele teoretice ale criticii postbelice, fapt pe care l-a considerat, în cele din urmă, prea abstract. Obiectivul acesta a fost totuşi îndeplinit, însă nu supunând realitatea critică unor modele prestabilite, aduse din critica occidentală, ci extrăgând liniile de forţă din dinamica desfăşurării din „tranşeele critice” săpate nu prea la vedere şi nu cu disponibilitatea din pragul unui război deschis, cum trimite primul cuvânt din sintagmă. „Lupta” care s-a dus pentru autonomia esteticului a fost, mai degrabă, una deprinsă dintr-un război rece.

Cartea lui Alex Goldiş este structurată în cinci părţi: „Critica realismului socialist”, „Perioada de tranziţie: un război în tranşee”, „Instaurarea autonomiei esteticului”, „Între mirajul barthes-ian şi contextul picardian: sintaxa înnoirilor occidentale” şi „Naşterea criticologiei”. Fie şi numai din această enumerare şi ne dăm seama că autorul urmăreşte o evoluţie pe care o expune ca pe o istorie critică a criticii româneşti din deceniile comuniste. După spusele sale: „o istorie a formelor criticii româneşti postbelice a luat locul descrierii modelelor teoretice abstracte”. Problemele fundamentale pe care şi le pune rămân aceleaşi, dar este schimbat vectorul care îl orientează metodologic: „până la a înţelege ce limbaje occidentale (şi nu numai) au circulat în spaţiul românesc, trebuie construit un sistem al criticii autohtone menit să clarifice ce înseamnă ideologie, teorie, cronică literară, subiectivitatea critică şi mai ales ce raporturi se stabilesc între ele”.

Astfel, critica trebuie înţeleasă în specificul său autohton, văzută din interior, discursul metacritic având datoria să sistematizeze o sumă de opinii, atât din revuistica vremii, cât şi din volumele apărute în acel interval, care s-au dovedit omogene. Deşi au existat polemici între Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, spre exemplu, obiectivele din „front” erau cam aceleaşi. Prezenţa unor Matei Călinescu şi Nicolae Balotă, care vizau un rigorism ce se opunea „neo-impresionismului” din Lecturi infidele, ale aceluiaşi Nicolae Manolescu, a făcut ca darea de sine a criticii să aibă complexitatea care devenise ea înseşi un obiectiv.

Alex Goldiş urmăreşte cu tenacitate şi dexteritate pasajele de autoreferenţialitate din cronicile, dezbaterile şi constructele teoretice din intervalul vizat pentru a descrie ieşirea din încorsetările „realism-socialismului” şi schimbarea la faţă a unei manifestări culturale, în general, care a profitat din plin de momentele de liberalizare. Lentoarea evoluţiei este surprinsă prin prisma faptului că „multe dintre conceptele liberalizatoare au ieşit la suprafaţa publică gradat, printr-un proces complex, în care un critic nuanţa şi preciza jumătăţile de îndrăzneală ale colegilor săi”.

Aşadar, nu au existat paşi mari, alinieri forţate la Noua Critică franceză, să zicem, ci lupta s-a dus din aproape în aproape, fiind pus în discuţie „stilul critic”, fiind extrase concepte din sfera individualizării, fiind recâştigat dreptul la subiectivitate şi poziţia cititorului în schema lecturii. Alex Goldiş identifică o etapă clasică şi una romantică, invocă un nou impresionism, asemănător cu cel interbelic doar ca atitudine, nu şi ideatic. În această ordine de idei, autorul afirmă că „dacă lipseşte, aşadar, din toată critica deceniului şapte un manifest propriu-zis al autonomiei esteticului, în schimb metodele, conceptele sau limbajele critice converg spre construirea lui compensativă”.

Surprinde la demersul autorului Criticii în tranşee… absenţa unei analize asupra eforturilor teoretice ale oniricilor, prin Ţepeneag, Dimov şi Ulici, de a impune o poetică de grup care reflecta, cu prisosinţă, autonomia esteticului câştigată prin deprinderea mecanismului viselor şi abandonarea unidimensionalului realism de sorginte socialistă.

Ca o concluzie a ceea ce s-a petrecut în deceniul al şaptelea, care este de cumpănă în problematica afişată, critica literară nu s-a dorit „pură”, cum se visa poezia modernistă, ci a vizat „adoptarea ideologiei autonomiei esteticului”. Alex Goldiş relevă acest lucru cu acurateţe şi cu o limpezime a scrisului specifică chiar celor pe care îi analizează. Cartea Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului este indispensabilă nu numai pentru critica şi istoria literară, cât şi pentru studierea comunismului din România, cu „realism-socialismul” său.